Nu mă interesează că unii or să afirme că anul ăsta a fost inflaţie de tematică LGBT, nici că filme d-astea cu adolescenţi au fost duium , şi nici măcar că prezentul nu vine cu vreo inovaţie de senzaţie – nu-mi pasă! Mă interesează doar că ori de câte ori văd o astfel de peliculă nu pot să nu mă las prinsă de acţiune şi să–mi reamintesc de propria-mi adolescență, fiorii primei iubiri, primul sărut, prieteniile din liceu.
Într-un adevărat bombardament mediatic după cele 13 nominalizari la Oscar și ceremonia de decernare a Globurilor de Aur, vizionarea acestui film se anunța apriori una incitantă. În primul rând pentru că Guillermo del Toro nu știe să facă filme comune, fiecare dintre producțiile lui mai adăugând încă o valență acestui creator absolut special, și în al doilea – pentru că în lumea asta nebună în care trăim- eu simt permanent nevoia să mă întorc în poveste. (mai mult…)
Nu cred că suntem doar nostalgici după Bagheera copilăriei noastre dacă ne-a cucerit din prima T’Challa, fiul regelui din Wakanda, supereroul care transformat în panteră devine păstrătorul tradițiilor și al bogățiilor țării natale, un tărâm pe care nu îl poate accesa decât propriul popor. Și în plus cred că întreaga comunitate afro-americană e pe modul “standing ovations” după parada de actori formată din Chadwick Boseman, Michael B Jordan, Lupita Nyong’o, Angela Bassett, Forest Whitaker, Danai Gurira, pata de culoare fiind dată de Martin Freeman (foarte palid, hahaha), pentru că pentru amuzament a fost folosit Andy Serkis. Nah, să vedeți și voi albii cum e să fiți discriminați! (mai mult…)
Nici n-ai zice că Ivana Mladenovic, cu alura ei de zână fragilă (pe care a remarcat-o şi Radu Jude care a distribuit-o în Inimi Cicatrizate) poate ţine cu mână de fier un scenariu atât de dificil de manageriat precum acesta, care ecranizează cartea omonimă a lui Adrian Schiop. Şi totuşi aşa e, ea reuşind să pună în pagina cinematografică o poveste paradoxală şi incitantă de iubire, la coliziunea a doua lumi diametral opuse.
Ajunsă la capitolul final, trilogia cinematografică a Labirintului pare să nu fi regresat, ceea ce e îmbucurător, spre satisfacţia adolescenţilor care vor savura încă o peliculă action în care încape şi puţin romantism şi nişte iubiri imposibile şi nişte situaţii limită şi o maladie cataclismică pentru omenirea ce se chinuie să îi găsească leac.
Nu pot să spun altceva despre Yorgos Lanthimos decât că este un creator cu o viziune într-atât de specială încât ne bulversează, ne şochează si deseori chiar ne agresează cu un gen de thriller psihologic atât de acut şi sugestiv în metaforele lui, încât e mai de speriat decât orice.
Ca să faci un film despre un personaj real cu o însemnătate majoră în istoria lumii, îţi trebuie nu doar o documentare de excepţie şi un scenariu solid, dar şi curaj -căci Churchill nu a fost nici comun, nici simplu ca om şi politician. Dar Joe Wright a punctat atât de deciziv pe acest script genial scris de Anthony McCarten, încât deja pot să pariez pe nominalizări şi chiar adjudecări de Oscar. Cât despre Anthony- nu mai adaug decât că tot el este creatorul unui alt scenariu excepţional , The Theory of Everything, un film multi laureat pentru al cărui rol principal Eddie Redmayne lua un Oscar, un Golden Globe şi un Bafta în 2015.
Credeți-mă că „navetistul” ăsta regizat de spaniolul Jaume Collet-Serra e mai bine-n rol decât Taken-urile alea, cu fata lui Taken răpită şi salvată, sau nevasta lui Taken pe care o recuperează devastând un oraş! Dar eu pe Liam Neeson aș vrea să îl văd jucând în roluri „mari” precum cel al preotului Vallon din Gangs of New York (deși aici Daniel Day Lewis e „tata lor”), Valjean din Les Miserables, Ottway din The Gray sau chiar doctorul Jerome din Nell, unde era alături de cea care urma să îi devină sotie -regretata Natasha Richardson, fiica actriței Vanessa Redgrave și a regizorului Tony Richardson! Căci Liam este un actor special, un irlandez cât casa-are 1,93- 65 de ani și încă-i șade bine, are talent cu carul, voce de bubuie difuzoarele, așa că, gata cu agentul ăsta, că vorba aia: joci, nu joci, vremea actoriei trece!
Impresionant şi dinamic, acut şi migalos manufacturat, filmul lui Robin Campillo este radiografia unei crize (sociale şi individuale) scrise şi regizate cu pasiune şi jucate cu nesaţ, toate într-atât de vadite încât a convins juriul de la Cannes anul acesta adjudecându-şi le Grand Prix. Cu experienţa de scenarist care îi livra lui Laurant Cantet materialul pt The Class, câstigător în 2012 de Palm d’Or, Campillo reuşeşte un scenariu amănunţit elaborat, cu inserturi şi suprapuneri neaşteptate cu intersecţii de planuri temporale şi acţiuni colaterale, şi momente eclatante de lumină şi muzică.
Radiotopic 