Sigur că atunci când faci o continuare a unui film devenit între timp antologic, se creează aşteptări majore, căci fanii îşi doresc să retrăiască emoţia peliculei primordiale (ceea ce e foarte greu, pt că între timp au mai înaintat în vârstă cu 35 de ani, iar percepţia lor se supune acum altor exigente, altor achiziţii culturale), iar critica este bântuită de mania comparaţiilor – aşa că sarcina noii echipe se vadeşte de două ori mai grea.
Dar şi când urmarea este excepţional construită şi orchestrată, când scenariul nu face concesii, iar noile tehnologii pe care le are acum la îndemână cinematografia upgradează de la sine discursul, ceea ce rezultă are darul de a ne bucura, fie că am văzut sau nu Blade Runner-ul din 1982. Iar intuiţia care l-a facut pe Ridley Scott să îi cedeze manşa lui Denis Villeneuve a fost salutară, căci canadianul a punctat excelent cu Incendies, Sicario şi Arrival, dovedind acum că este deja un maestru al regiei, demn de celebrissimul lui predecesor, acum producător executiv.
Poate unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei toamne, Inferno marchează o schimbare stilistică a felului în care –pasionat de literatura lui Dan Brown, Ron Howard regizează acest al treilea film al francizei. Și evident ca un creator de asemenea calibru nu putea să meargă pe aceeași rețetă pe care a folosit-o în The Da Vinci Code din 2006 sau Angels & Demons apărut în 2009. Așa se face că Inferno începe cu imagini ce par un experiment cinematografic, în care viziuni apocaliptice se întretaie cu personaje grotești și voci halucinante, în care mișcarea este segmentată și atmosfera copleșește, asta preț de câteva minute, până ni se dă și “codul” acestei introduceri. Și dacă în cele două filme precedente ale seriei acțiunea intensă se derula ca într-un policier classic, subiectul vizând decriptarea unor mistere colosale ale religiei, aici scriptul ne aduce o luptă pentru rezolvarea unui puzzle de care depinde soarta omenirii. 
Radiotopic 