Sigur că atunci când faci o continuare a unui film devenit între timp antologic, se creează aşteptări majore, căci fanii îşi doresc să retrăiască emoţia peliculei primordiale (ceea ce e foarte greu, pt că între timp au mai înaintat în vârstă cu 35 de ani, iar percepţia lor se supune acum altor exigente, altor achiziţii culturale), iar critica este bântuită de mania comparaţiilor – aşa că sarcina noii echipe se vadeşte de două ori mai grea.
Dar şi când urmarea este excepţional construită şi orchestrată, când scenariul nu face concesii, iar noile tehnologii pe care le are acum la îndemână cinematografia upgradează de la sine discursul, ceea ce rezultă are darul de a ne bucura, fie că am văzut sau nu Blade Runner-ul din 1982. Iar intuiţia care l-a facut pe Ridley Scott să îi cedeze manşa lui Denis Villeneuve a fost salutară, căci canadianul a punctat excelent cu Incendies, Sicario şi Arrival, dovedind acum că este deja un maestru al regiei, demn de celebrissimul lui predecesor, acum producător executiv.