Indubitabil avem nevoie de poveste în existențele noastre uneori prozaice, iar orice producţie care ne-o dăruieşte cu talent şi elocvenţă cinematografică este una pe care o îmbrăţişăm spontan. Iar de vreme ce magia este un teritoriu fără frontiere, fantezia asemenea, nu mai e nevoie să argumentăm felul în care cele două concură pentru a ne atinge sufletele.
Filmul lui Paul Negoescu se înscrie în linia tradiţională a comediilor pe care publicul le iubeşte fără rezerve, la care aderă spontan dintr-o nevoie antrenată în anii comunismului de a râde chiar şi atunci când în viaţă nu pare să fie loc de amuzament. Iar crezul declarat al regizorului – de a le aduce zâmbetul pe buze spectatorilor- este materializat în această comedie light, permeabilă şi stenică, în care însă problemele existenţiale majore nu sunt ocolite. Căci nu poate fi ceva mai important decât asumarea propriei vieţi cu tot cu o relaţie şi un copil, iar personajul principal – deşi conferenţiar universitar, nu pare să se fi maturizat într-atât încât să ştie ce vrea să facă din şi cu viaţa lui.
Texturat la maximum, cu defecte şi hiatusuri, filmul lui Arnaud Desplechin este încă o demonstraţie a faptului că există imperfecţiuni perfecte. Căci pelicula are o logică a ei şi numai a ei, alambicările unui univers interior ce pare al autorului însuşi purtându-ne în lumea asta tragicomică, excesivă dar captivantă, introducându-ne personaje complexe şi paradoxale ce ne conving însă şi ne vrăjesc.
Clar în momentul acesta al anului ne dorim comedii, căci e încă vacanţă pentru mulți şi vrem să intrăm într-o energie benignă care să rimeze cu acest sfârşit august generos, iar Demi soeurs, filmul pe care şi-au unit forţele să-l regizeze Saphia Azzeddine şi François-Régis Jeanne, e tot ce ne trebuie, căci e light ca un şpriţ de vară şi chiar dacă dispare repejor în portofoliul vizionarilor noastre, o face lăsându-ne un gust plăcut. Aşadar vi-l recomand, căci este de astăzi în cinematografe, fiind una dintre premierele săptămânii.
Nu cred că poate nega cineva faptul că Mission Impossible 6 este unul dintre cele mai aşteptate filme ale anului! Şi să nu fii fan, nu poţi să nu îl admiri pe Tom Cruise făcându-şi singur cascadoriile şi alergându-se pe apă, în aer şi pe sub pământ cu toţi răii planetei, într-o cursă ce ne aminteşte de Fast and Furious, într-atât e de spectaculoasă şi neverosimilă altundeva decât în spaţiul cinematografic. Dar de vreme ce am venit la film și am acceptat convenţia, primim şi personajul cu tot cu trupă, stil şi atitudine- aşa că nu prea ar avea nimeni de ce să se plângă/cârcotească sau ce să reproşeze.
Fără nici o urmă de cosmetizare, Loving Pablo este atât de frust şi de feroce cum însăşi lumea traficanţilor de droguri este, celebrul cartel Medellin deţinând supremaţia prin felul brutal şi primitiv în care îşi tranșa problemele- de la lupte şi rivalităţi interne, la parteneriate de circumstanţă. Iar felul în care Pablo Escobar reacţiona este aproape ireal, zâmbetul ascunzând de multe ori o cruzime greu de imaginat. Şi totuşi în sufletul acestui mafiot de temut încăpea şi iubirea, căci familia rămâne pe primul loc orice ar fi şi oricât de multe ar fi fost derapajele traversate.
Când ai înainte trei filme ale lui Soderberg care au ridicat ştacheta într-un fel anume, e cam greu să găseşti formula care să se încadreze în serie în mod onorabil. Poate doar dacă abandonezi cu totul ideea originală de Rat Pack şi o virezi pe Girl Power, aşa cum a făcut Gary Ross cel talentat, care ne-a bucurat şi cu Seabiscuit, The Tale of Despereax, The Hunger Games sau Free State of Jones, pentru care a scris şi scenariile, după cum a făcut-o şi pentru minunatul BIG al lui Penny Marshall, comedia fantastică în care Tom Hanks strălucea!
Nu mă interesează că unii or să afirme că anul ăsta a fost inflaţie de tematică LGBT, nici că filme d-astea cu adolescenţi au fost duium , şi nici măcar că prezentul nu vine cu vreo inovaţie de senzaţie – nu-mi pasă! Mă interesează doar că ori de câte ori văd o astfel de peliculă nu pot să nu mă las prinsă de acţiune şi să–mi reamintesc de propria-mi adolescență, fiorii primei iubiri, primul sărut, prieteniile din liceu.
După ce în 2014 atrăgea atenţia la Cannes cu White Dog, parabolă ce îi avantaja pe câini în detrimentul oamenilor și era în esenţă o axiomă comportamentală biblică (cu ce măsură măsuri, măsura-ți-se-va!), iată că anul acesta Kornél Mundruczó revine cu acest Jupiter’s Moon, un film despre realităţi cu care ne confruntăm (criza migranţilor) cărora le aplică o grefă de supranatural, cât să ne dea un imbold la fantezie şi un motiv să nu capotăm în lupta cu viaţa.
Şi ca întotdeauna lumea lui Mundruczó este crudă, în ea coexistând antagonic personaje pure (sunt cele care în final restabilesc echilibrul, acordând şanse celorlalţi) dar şi marginali ce îşi urmează doar propriul interes.
Baieti, din toamna asta vi se pregateste ceva! Si macar fictiunea sa acorde sanse femeilor abuzate si terorizate, daca realitatrea nu e atat de generoasa. Astept cu interes filmul asta care o sa ma bucure!
Regizat si scris de uruguayanul Fede Alvarez, cel care castiga acum trei ani la Festivalul Rojo Sangre de la Buenos Aires trofeul pt cel mai bun scurt metraj cu Il Cojonudo- este un action movie ce pare sa fie interesant. MAi avem de asteptat pana la finalul lui octombrie sa ne convingem cu ochii nostri.
Distribuit in Romania de InterCom Film
Radiotopic 