Nu cred că este cineva care să nu recunoască faptul că Pedro Almodóvar este un regizor de mare talent, că poveştile lui cinematografiate impecabil ne fac să vibrăm într-un mod special, căci spaniolul ni le spune într-un fel unic şi captivant. Farmecul dramelor din filmele lui Almodóvar este unul frust şi insidios, căci nu te părăseşte la final, ci te urmează cu un soi de general valabilitate în care ne regăsim în măsuri diferite toţi.
Julieta este un studiu al durerii unei pierderi , o introspecţie stadială a unei vinovăţii asumate, devenită insurmontabilă, o incursiune într-un univers fracturat pe care iubirea îl restructurează doar vremelnic, este un traveling printr-o existenţă ce experimentează separarea într-un mod particular.
Filmul acesta este, fara nici o indoiala, si frumos dar si inteligent croit, si sensibil si cu o doza de dramatism ce nuanteaza comentariul existential, si va avea acces imediat si la sensibilitatea, dar si la permeabilitatea pentru povesti de dragoste a oricarui spectator care va alege sa-l vada. Si asta pentru ca aceasta pelicula a lui Arnaud Desplechin te marcheaza incontestabil, stiinta regizorala si de scenarist fiind remarcabila, dar intr-un mod atat de atipic incat –desi subiectul nu e chiar nou – felul in care e cinematografiat este o provocare pe care odata ce o primim nu putem sa o refuzam, regasindu-ne implicati fie ca martori activi, fie ca fosti traitori ai eternei prime povesti de iubire a vietii. Filmul este dezarmant de sincer, cu o deschidere exceptionala asupra gandirii adolescentine ce abordeaza aproape filosofic sentimentul, cu o acuratete a analizei care e aproape o vivisectie pe suflet. (mai mult…)
Exceptional cineast, Thomas Vinterberg ne bucura prin dubla prezenta la Festivalul Filmului European cu noua sa productie The Commune, dar si cu drama din 2012, The Hunt, al carei coautor al scenariului este alaturi de Tobias Lindholm. Intensa, problematizanta si dura aceasta drama te face sa te revolti, te indigneaza si te emotioneaza pana la lacrimi si iti dinamiteaza intelegerea printr-o poveste relativ simpla, care este o demonstratie cinematografica a felului in care un fapt aparent minor, o minciuna a unui copil, poate degenera si distruge vieti.
Ceea ce ne uimeste in acest film este usurinta cu care oamenii se grabesc sa dea verdicte fara sa cerceteze daca nu cumva sunt bazate pe fapte nereale, felul inuman in care hartuiesc si trateaza un semen fara nici cea mai mica urma de compasiune, dar mai ales instinctele primare, de carnasier ce guverneaza micile comunitati in care legea o fac nu doar reprezentantii ei, ci si oamenii , de multe ori fara a discerne, fara a gandi, fara a cantari faptele si a cerceta radacina raului. Filmul este guvernat de o tensiune in crescendo, cu atat mai coplesitoare cu cat vine sa se cladeasca pe linistea aparenta a acelui gen de comunitate in care toata lumea se stie, peste care un presupus caz de agresiune sexuala asupra unui copil asterne multiple straturi de ura, neputinta, suferinta, razbunare, durere, discriminare, umilinta si nebunie escaladata.
Personajul principal este interpretat exceptional de Mads Mikkelsen, care isi mai pune inca o data in valoare imensul talent, versatilitatea si stiinta speciala a expresiei si a limbajului non verbal, fapt care i-a adus in anul lansarii premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, pentru rolul Lucas, ofertant in mod special pentu ca ii prilejuieste desfasurarea intr-o partitura in registru major, plina de trairi extreme si de sansa de a face un personaj remarcabil prin statura morala, si care alege sa nu se schimbe, sa nu se inraiasca, ramanand demn, egal cu el insusi, indiferent de felul in care ceilalti il trateaza, deplin incredintat ca are constiinta curata iar adevarul este de partea lui.
Intr-un paradox ce pare aproape o hipnoza colectiva, toti cei care ar fi putut sa se indoiasca de vinovatia lui, nu o fac, Lucas fiind condamnat apriori, fara drept de apel, putinele persoane care lupta pentru si alaturi de el fiind fratele si cumnatii, fiul si proaspata iubita. In rest toate emotiile impartasite in timp cu prietenii de-o viata, toate experientele comune, amintirile, copilaria, adolescenta si tineretea traite laolalta nu mai inseamna nimic in fata tavalugului unei vinovatii prefabricate, argumentate circumstantial si alcatuite de fapt din frustrarile, ignoranta, rautatea, micimea umana si agresivitatea celorlalti, proiectate asupra personajului Lucas.
Este uimitor felul in care Vinterberg manuieste emotiile fruste si trairile primare, nedecodand prea mult si implicand major spectatorul, care se vede nevoit sa-si gaseasca propria grila cu care sa citeasca filmul. Emotional The Hunt nu te scapa din chingi nici o clipa, balansul antitetic aproape neverosimil al personajelor pozitive si negative fiind pana in ultima clipa unul neasteptat.
Finalul deschis, abrupt, atipic ne confrunta cu intoleranta manifesta – ce pare sa nu lase loc absolvirii de cruzime si vina, validand inca o data talentul si inspiratia regizorala a lui Thomas Vinterberg. Sa nu uitam ca a fost un veritabil prodigy child al cinematografiei, ca in 1989 era cel mai tanar student al Facultatii de Film daneze, iar pelicula lui de absolventa, The Last Call , a fost nominalizata la Oscar in 1994.
Provocatoare si realista intr-un mod socant, aceasta drama psihologica pune fata in fata limitele naturii umane vs personajul colectiv reprezentat de comunitate si ne ofera un thriller remarcabil condus regizoral, jucat si filmat – ce arunca in scena teme majore precum intoleranta si injustetea acuzatiilor nefondate, intr-o lume care nu iarta si nu uita.
Este reconfortant sa vezi o sala plina in seara de gala a unui festival, aceea care da startul si traseaza jaloanele, cu atat mai mult cu cat este vorba de un eveniment exceptional aflat la cea de-a XX-a editie, Festivalul Filmului European. Filmul de debut al acestui remarcabil eveniment cultural a fost Comunitatea, regizat de danezul Thomas Vinterberg si distribuit in Romania de catre Independenta Film. (mai mult…)
Independenţa Film va aduce pe ecranele românești cinci lungmetraje din Competiția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, ediția cu numărul 69 (11-22 mai), anunțate săptămâna trecută. Iată mai jos peliculele care vor veni și în cinematografele noastre:
La Fille Inconnue, de Jean-Pierre și Luc Dardenne
Julieta, de Pedro Almodóvar
Juste la fin du monde / It’s Only the End of the World, de Xavier Dolan
I, Daniel Blake, de Ken Loach
The Neon Demon, de Nicolas Winding Refn
Recent, Independența Film a adus în România 8 filme de la Cannes 2015, printre care și câștigătorul Palme d’Or: Dheepan / Dheepan (de Jacques Audiard), La Tête haute / Standing Tall (de Emmanuelle Bercot), La giovinezza / Youth (de Paolo Sorrentino), Love (de Gaspar Noé), Trois souvenirs de ma jeunesse (de Arnaud Desplechin), Le tout nouveau testament (de Jaco Van Dormael), Our Little Sister / Umimachi Diary (de Hirokazu Kore-Eda) și The Assassin / Nie Yinniang (de Hou Hsiao Hsien).
La Fille InconnueÎn competiție (Belgia) Regia: Jean-Pierre și Luc Dardenne
Sinopsis: Un medic generalist refuză să trateze o fată. Ulterior, după ce respectiva este găsită moartă, doctorița se simte cuprinsă de remușcări și încearcă să-i afle identitatea.Într-un interviu pentru Variety, frații Dardenne au dezvăluit că pentru rolul principal în acest film au încercat s-o coopteze pe actrița Marion Cotillard. Însă colaborarea lor s-a concretizat atunci (în 2014) într-un alt film celebru: Deux jours, une nuit / Two Days, One Night.
Juste la fin du monde / It’s Only the End of the World
În competiție (Canada-Franța) Regia: Xavier Dolan
Cu: Nathalie Baye (Laurence Anyways, Catch Me If You Can), Vincent Cassel (Black Swan, Mesrine: L’Ennemi public nº1, L’Instinct de mort), Marion Cotillard (Deux jours, une nuit, De rouille et d’os, La Vie en Rose), Léa Seydoux (Spectre, The Grand Budapest Hotel, La vie d’Adèle), Gaspard Ulliel (Saint Laurent, Hannibal Rising)
Sinopsis. Louis (interpretat de Gaspard Ulliel) este un scriitor foarte bolnav întors acasă, după o absență de 12 ani, pentru a-și anunța familia de moartea lui iminentă.
Filmul este inspirat din piesa omonimă a lui Jean-Luc Lagrace.
Xavier Dolan: ”Sunt mândru să aduc acest film la Cannes. Fiind o adaptare a unei piese franțuzești, cu actori francezi, mi se pare cu atât mai emoționant să-l prezint pe teritoriu francez, în contextul acestei competiții, în cele mai bune condiții posibile pentru un cineast. Ori de câte ori lumea pomenește de Cannes, imediat se aduc în discuție petrecerile cu multă șampanie, nesfârșitele evenimente de PR și alte chestii ieftine pentru cei lipsiți de imaginație. Dar ceea ce se întâmplă acolo cu adevărat este altceva: se leagă prietenii, au loc întâlniri, plus senzația unică de a-ți fi proiectat filmul într-un cinematograf celebru, unde toți respiră alături de tine, râd cu tine sau plâng cu tine. Sunt foarte emoționat că am fost invitat din nou la Cannes”.Juste la fin du monde este al șaselea lungmetraj al tânărului regizor canadian. La numai 27 de ani, regizorul, actorul şi scenaristul Xavier Dolan are deja cinci filme regizate, dintre care trei au mai trecut deja pe la Cannes. J’ai tué ma mère / I Killed My Mother a obţinut trei premii în 2009, din care unul pentru tineri realizatori – Prix Regards Jeune, la fel Les amours imaginaires / Heartbeats, în 2010, iar Laurence Anyways a primit Queer Palm, în 2012. Tom à la ferme (2013) a luat premiul FIPRESCI la Veneţia şi a făcut parte din Selecția oficială.
Julieta
În competiție (Spania) Regia: Pedro Almodóvar
Sinopsis. Julieta trăiește în Madrid și tocmai și-a pierdut soțul. Fiica sa a împlinit 18 ani și a decis să plece de-acasă fără nicio explicație. Julieta face tot posibilul să o găsească însă singurul lucru pe care îl află este cât de puțin își cunoștea fiica.
Julieta este al 20-lea lungmetraj al lui Almodóvar și este inspirat din trilogia Runaway (Chance, Soon și Silence) scrisă de Alice Munro, ale cărei drepturi regizorul spaniol le-a cumpărat încă din 2009. Este al treilea film al său inspirat dintr-un text de limbă străină, după Carne trémula / Live Flesh (1997) și La piel que habito / The Skin I Live In (2011). Inițial, filmul s-a numit Silence, însă în post producție Almodóvar l-a schimbat pentru a evita eventualele confuzii cu filmul omonim al lui Martin Scorsese, care deasemenea va fi lansat tot în 2016.
The Los Angeles Times a prezis că Julieta va fi reprezentantul Spaniei la Oscar 2017.În Spania, în primul weekend, Julieta a realizat încasări de 585.000 euro.
Din cauza recentului scandal Panama Leaks, în care a fost pomenită și o companie a fraților Almodóvar, regizorul și-a anulat toate conferințele de presă și întâlnirile cu publicul din săptămâna lansării. Ulterior, Almodóvar a revenit cu un interviu în care a precizat: „Eu și Augustin (fratele său – n.red.) ne asumăm în întregime responsabilitatea de a fi apărut în acele dezvăluiri. Am anulat ieșirile în presă deoarece am vrut să evit ca lumea să mă întrebe despre acel caz în loc să mă întrebe despre filmul meu.” Însă, în lipsa dovezilor că firma fraților Almodóvar, El Deseo, ar mai fi avut activități off shore în ultimii 15 ani, incidentul a fost deja depășit.
I, Daniel BlakeÎn competiție (Anglia-Franța) Regia: Ken Loach
Sinopsis. Daniel Blake este un bătrân din nord-estul Angliei care se îmbolnăvește și are nevoie de asistență socială din partea statului. În timp ce se chinuie să învingă sistemul birocratic pentru a obține acest ajutor, el o întâlnește pe Katie, care ar vrea să scape de la azilul pentru nefamiliști, dar pentru asta trebuie să accepte un apartament la sute de kilometri distanță.
I, Daniel Blake poate fi considerat ”ultimul film de după ultimul film” al lui Ken Loach. În urmă cu câțiva ani, în timp ce lucrau la Jimmy’s Hall (2014), producătorul tradițional al lui Ken Loach anunța că acesta ar fi ultimul film al regizorului britanic.
Ken Loach este autorul unei impresionante liste de filme care cuprinde: Kes (1969), Sweet Sixteen (2002), Looking for Eric (2009), The Wind That Shakes the Barley (2006), Ae Fond Kiss (2004), My Name Is Joe (1998), Route Irish (2010), The Angels’ Share (2011, Selecţia oficială, Cannes, 2012), Jimmy’s Hall / Salonul lui Jimmy (Competiţia Oficială Cannes 2014). Ultimele trei lungmetraje au fost distribuite în România de Independenţa Film.
The Neon DemonÎn competiție (Danemarca – SUA) Regia: Nicolas Winding Refn
Cu: Elle Fanning, Keanu Reeves, Alessandro Nivola, Christina Hendricks, Jena Malone.
Sinopsis. Jesse (rol interpretat de Elle Fanning) este un tânăr și foarte frumos model care ajunge în L.A. unde este recrutată de un fashion mogul ca fiind muza sa personală. În scurt timp, calitățile respective o fac ținta colegelor de breaslă.
Este al treilea film consecutiv al lui Refn care intră în competiție pentru Palme d’Or, după Drive și Only God Forgive.
Nicolas Winding Refn: ”Am decis că am făcut destule filme despre bărbați violenți. Am vrut ca de data asta să fac un film în care să joace numai femei. Am făcut această poveste despre Los Angeles la insistențele soției mele. M-am săturat de Asia, mi-a tot spus. Dacă vrei să mai faci vreun film în străinătate iar eu să te însoțesc, eu nu merg altundeva decât în L.A., a zis ea.”
Independenţa Film este o casă de distribuţie care promovează filme independente de referință, de nișă sau câștigătoare ale unor premii internaționale prestigioase.
Independenţa Film a distribuit pelicule ca: Youth (r. Paolo Sorrentino) – Cel mai bun film european 2015, Dheepan (r. Jacques Audiard) – Palme d’Or 2015, Mommy (r. Xavier Dolan), Deux jours, une nuit (r. Fraţii Dardenne), La grande bellezza (r. Paolo Sorrentino), Nymphomaniac (r. Lars von Trier), La Vie d’Adèle (r. Abdellatif Kechiche), The Hunt (r. Thomas Vinterberg), Amour (r. Michael Haneke), Trainspotting (r. Danny Boyle), Amélie (r. Jean-Pierre Jeunet), Melancholia (r. Lars von Trier), Todo sobre mi madre (r. Pedro Almodóvar), In The Mood for Love (r. Wong Kar Wai), Vicky Cristina Barcelona (r. Woody Allen), Dogville (r. Lars von Trier) etc.
Cea de-a 12 editie B-IFF si-a propus sa ne uimeasca si se pare ca reuseste aducandu-ne in atentie filme speciale, notabile, care ne dau de gandit, ne zgaltaie putin cu intelesuri profunde sau ne amuza intru linistea si echilibrul sufletului. Si desi vine dupa o cascada de alte festivaluri intamplate in ultimele doua saptamani ( NexT, DaKINO, Cinepolitica) reuseste sa aiba o identitate intr-atat de puternica incat sa polarizeze atentia publicului, dar si a criticii.
In ceea ce ma priveste, iubesc festivalurile, le astept, sunt emotionata si cand incep, si cand se termina si asta intr-un mod special, pentru ce reusesc sa puna ele in mintea si sufletul nostru , pentru energia condensata pe care o aduc si pentru ca intr-un fel aparte aduna un public special, care prefera alt gen de productii decat blockbusterele. Mai mult, circuitele festivaliere acorda sanse multor productii de a iesi in lume, caci filmele independente nu sunt promovate la paritate cu celelalte, evident din motive pur comerciale, asa ca avem ocazii limitate sa putem vedea unele din ele.
Competitia acestui an ne propune Ma Ma, filmul lui Julio Medem –cel care ne-a daruit si Lucia y el sexo, cu o Penelope Cruz surprinzatoare ca intotdeuana intr-o poveste de viata dura, L’avenir cu Isabelle Huppert al regizoarei Mia Hansen Love, A Dragon arrives! povestea halucinanta a iranianului Mani Haghighi, Youtube Bazaar al lui Dan Chisu, Trois souvenirs de ma jeunesse, filmul cu note de umor pigmentat si cu ceva sexualitate al francezului Arnaud Desplechin, La fille du patron cu o nota pregnant sociala revendicandu-se din portretul clasei muncitoare franceze actuale- regizat de Olivier Loustau si Death in Sarajevo o interpretare libera dupa piesa Hotel Europa a filosofului francez Bernard-Henry Levy regizata de Danis Tanovic , un thriller despre nesfarsita tranzitie si despre felul in care istoria se repeta.
Sectiunea francofona ne aduce filmul lui Guy Edoin cu Monica Belluci, D´Ardennen al lui Robin Pront, Baden Baden in regia lui Rachel Lang, Un enfance al lui Philippe Claudel in timp ce Venezia ne propune El Clan al lui Pablo Trapero, Mita Tova al israelienilor Tal Granit si Aharon Maymon, El Desconocido in regia lui Dani de la Torre si Argentina al lui Carlos Saura.
D’ARDENNEN
Am remarcat thrillerul psihologic al regizorului Robin Pront, ce marcheaza debutul lui in lung metraj si care ar putea fi o trancriere libera a istoriei celor doi frati biblici Cain si Abel, pusa intr-un tipar cu fior autentic si cu un crescendo al tensiunii care tine finalul in chingi. Asa ca povestea celor doi mici escroci prinsi la locul faptei se transforma prin ispasirea unei pedepse doar de catre unul dintre ei, intr-o drama veritabila, atunci cand la iesirea din inchisoare fratele incapabil sa se mai reinsereze social, posedat de gelozie si de frustrarea ca a platit si pentru ceilalti, se defuleaza furibund ucigand fara sens. Scenariul se dezvolta cu implicarea fara voie a celuilalt frate, fortat si moral, dar si prin legatura de sange sa ia parte la incercarea de a ingropa un cadavru. Din acest punct actiunea o ia la vale si antreneaza personaje, situatii si dezlegari dureroase, sfarsitul filmului, nedrept si partial imprevizibil, lasand filmul in suspansul respiratiei pe care ti-o tii in fata biruintei raului si a hazardului, intr-un carnagiu intolerant.
La FILLE DU PATRON
ste si el un debut in lung metraj, Olivier Loustau fiind si senarist si protagonist al acestui film pe care il marturisea a fi unul al incheierilor de capitol, dar si al inceputurilor.Pe de o parte avem o radiografie a clasei muncitoare intr-o perioada in care industria mica si mijlocie se destructureaza, fabrica de textile care e “cadrul” actiunii fiind in pragul falimentului. Pe de alta parte este o poveste de iubire surprinzatoare in care sunt prinsi aproape neverosimil fiica patronului si unul dintre muncitori. Elementul liant al tuturor situatiilor tensionate din fabrica si familie este echipa de rugby a textilistilor, singura care mai reuseste sa adune pe toata lumea si sa sparga cu energia participarii la meciuri frustrarile si durerile tuturor.Peste toate se detaseaza iubirea celor doi si felul in care se indreapta catre o rezolutie o asemenea relatie cu un final care da sperante si care dinamiteaza reguli si conveniente. Filmul este cu adevarat unul sincer, jucat convingator, dar care sufera de o oarecare schematizare a relatiilor, care nu aprofundeaza sentimente si evolueaza cu niste reactii de suprafata, acolo unde o abordare care sa nuanteze trairile personajelor ar fi adus un plus de valoare.
DEATH IN SARAJEVO
Pelicula lui Danis Tanovic se dezvolta pe doua planuri paralele majore care se inchid intr-un final absurd, ce vine sa ne demonstreze cat de usor poate sa vina moartea si mai ales, pe ce amanunte derizorii se bazeaza uneori un impuls care poate lua vieti.Unul dintre traseele filmului este comemorarea printr-o emisiune tv a unui eveniment care avea sa schimbe omenirea, asasinarea lui Frantz Ferdinand de la Sarajevo, care va duce la declansarea primul razboi mondial. Celalalt plan este viata interna a marelui hotel care gazduieste evenimentele, in care personalul e in pragul grevei si in care patronatul conduce in stil mafiot. Evenimentele se precipita, inserturile din emisiunea tv sunt prilejuri pentru ample explicatii ale istoriei, iar aparitia unui personaj surprinzator care se numeste Gavrilo Printip ( ca si ucigasul lui Franz Ferdinand) aduce un dialog alert, incisiv, cu pareri radicale.Filmul se incheie absurd,prilejuindu-ne panseul ca istoria este repetitiva si in nici un caz dreapta- ca si viata, de altfel!
A CHILDHOOD
Filmul in regia lui Philippe Claudel ne aduce o poveste trista a unui copil cu existenta chinuita ce nu ii prea lasa loc pentru copilarire. Obligat de lipsa mamei- preocupata mai ales de viata ei dezagregata de alcool, droguri si relatii toxice- sa isi asume si grija pentru fratele mai mic, dar si gestionarea casei, Jerry se inchide in el, gasind din ce in ce mai greu supape si mai ales dorinta de a se bucura de viata. Asa ca momentele rare in care reuseste sa iasa din lanturile existentei lui dureroase sunt evadarile in natura sau sporadicele clipe in care socializeaza cu vanzatorii la piata sau cu o colega de care este indragostit in secret. Cel putin putem sa ne imaginam asta, caci personajul este fara mimica, inchis in el, si detasat de lumea sordida in care e nevoit sa traiasca, printr-o recluziune care nu prevesteste nimic bun.Rezolvarea este dura si inca o data Jerry este nevoit sa isi asume un gest definitiv, care insa marcheaza scoaterea familiei de sub incidenta iubitului mamei, personaj gregar, violent si fara scrupule. Asa ca Jerry il ajuta sa ia o supradoza si asa universul lui se deschide si il vedem capabil sa se bucure pe teren alaturi de un instructor de tenis si pentru prima oara capabil sa zambeasca, evident cu gandul la un viitor mai fast.
THE CLAN
Ultima pelicula a festivalului a fost The Clan a argentinianului Pablo Trapero, ce porneste de la evenimente reale si dezvolta un thriller interesant si acut, care insa are momente in care actiunea treneaza si devine repetitiva in mod nejustificat. Povestea halucinanta a unui personaj cu multe relatii la nivel inalt care transforma rapirea si crima intr-o afacere de familie, se dezvaluie inca de la inceput, asa ca devoalarea asta stirbeste din tensiune si dezactiveaza aproape interesul. Mecanismul prin care cei rapiti erau tinuti chiar in casa rapitorului si in pofida faptului ca se plateau rascumpararile, victimele erau impuscate- pare grotesc, dar este aproape nimic fata de lipsa de scrupule si dementa cu care tatal familiei ii implica pe proprii copii in actiuni. Cand sunt demascati si prinsi de autoritati, tatal clameaza delirant nevinovatia, fiul cel mare- membru al echipei nationale de rugby- alegand sa se arunce de la etajul cinci in ziua procesului, supravietuind totusi si petrecandu-si tot restul zilelor in inchisoare.Povestea are atmosfera anilor ´80 ai unei Argentine dominate de coruptie la cel mai inalt nivel, si in care banul era cel care guverna, tendinta cumularda si insatietatea frizand patologicul.
Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la evenimentele care au avut drept scop masacrarea sistematică a armenilor și nu intenţia de a-i deporta către „o nouă zonă de reşedinţă”, iar filmul regizorului german de origine turcă -Fatih Akin – prezintă o pagină mai mult sau mai puțin romanțată, din uriașul volum al tratamentelor aplicate de Imperiul Otoman cetățenilor armeni din anii 1915-1917. Proiecția lui de anul trecut la Festivalul de film de la Veneția a stârnit proteste din partea extremiștilor, dar subiectul a fost primit cu interes, mai ales că acest capitol macabru nu a fost prezent în cinematografia mondială. Poate numai Atom Egoyan a mai încercat acum 13 ani cu Ararat, despre care regizorul spunea că este genul de film pe care îl poți face o singură dată în viață. (mai mult…)
În 1999 Mike Figghis ne propunea o versiune a piesei lui Strindberg având-o pe Safrron Burrows în rolul domnișoarei de viță nobilă care are o aventură cu valetul tatălui ei, eroina imaginată având o mândrie și o răutate – cuceritoare însă.
Liv Ullmann vine cu o Miss Julie ceva mai fragilă, predispusă parcă la a deveni o victimă sigură, dar care nu scapă nici o ocazie de a încerca să-și exercite privilegiul de stăpână, de a provoca și a se implica într-un joc hazardat cu John – versatul și stilatul servitor care devine obiectul interesului ei dupa logodna eșuată. Julie – interpretată cuceritor de către Jessica Chastain, se departează însă de personajul lui Strindberg- mult mai puternic și curajos, dându-ne impresia că este ghidată de un soi de masochism pe care însă nu îl poate controla. (mai mult…)
Un beau dimanche, este un film din 2013, care a avut premiera la Festivalul Internaţional de Film de la Toronto în același an, este regizat de o actriță care a jucat în peste 80 de filme și care a debutat în regie în 1986 cu un scurt metraj – Quinze août. În 1990 a realizat primul lung metraj, Un week-end sur deux, urmat în 1994 de Le fils préféré, iar lovitura de grație o dă în 1998 cu Place Vendôme, film care a obținut douăsprezece nominalizări la Premiul Cesar și premiul pentru cea mai bună interpretare feminină (Catherine Deneuve). De data asta, actrița/scenarista/regizoarea îl distribuie în film pe fiul său, Pierre Rochefort, care a fost nominalizat anul acesta la Premiul César pentru Cel mai bun actor într-un rol principal. (mai mult…)
Jimmy’s Hall este poate cel mai sincer şi mai adevărat film pe care l-am văzut în ultima vreme, acţiunea lui urmărind destinul real al activistului irlandez Jimmy Gralton, care întors în anii ’20 din Statele Unite, deschide în satul natal un centru cultural pentru tineri, unde aceştia să poată ieşi din rutina, şi unde să înveţe să picteze, să danseze, să cânte şi să aibă păreri despre poezie, politică sau viaţă. Iniţiativa lui este văzută însă ca un act de anarhie culturală ce încearcă să scoată oamenii de sub influenţa şi “protectoratul” bisericii catolice atotcuprinzătoare, iar el este taxat drept communist pentru felul în care îşi manifestă părerile despre lume şi societate. Gralton este însă – în ciuda faptului de a fi un om simplu- unul care crede în dreptate şi nu se sfieşte să spună asta răspicat, într-un mod natural, netrucat, ce ţine de filosofia lui interioară. (mai mult…)
Radiotopic 