Cine afirmă că Suicide Squad nu e o producţie care să te ţină cablat la scenariu…are dreptul la părearea lui, după cum şi eu am la a mea. Şi recunosc, aşteptam filmul ăsta ştiind că David Ayer n-ar putea livra decât ceva “în forţă”, căci filmografia lui cuprinde pe lângă Fury – Sabotage, Commando, End of Watch, Last Man şi Street Kings. Aşa că pornind de la premisele acestea, cu trailerele vizionate şi cu ideea că, deşi se revendică în mod clar din megafranciza Batman, această creaţie ar putea fi dinamică, interesantă şi fresh! Ceea ce a şi fost!
La prima privire am fi tentaţi să catalogam filmul drept unul lejer, cu accente frivole, o comedie uşoară despre nişte mame care au scăpat frâiele, beau, agaţă tipi prin baruri şi fac petreceri dubioase. În realitate el este unul al cărui mesaj e în registru grav, căci trage un semnal asupra felului în care femeile se lasă dominate într-un mariaj, în care acceptă ca să renunţe la ele devenind “proprietăţi”ale soţilor care le folosesc fără scrupule, uitând să le respecte, să le aprecieze şi să le ajute, este despre cum societatea vrea să ne egalizeze, să ne depersonalizeze încadrându-ne în tipare de comportament şi inoculând copiilor de mici diverse şabloane care să îi etaloneze apoi în alte clişee de succes false şi lipsite de fond. Aşa că această comedie este – dincolo de comicul de situaţie şi limbaj destul de comun – o satiră amară care însă dă şi cheia ieşirii din adevărata “nebunie” care este falsitatea, subsumarea idiotizantă faţă de nişte aşa numiţi lideri, în fapt doar nişte bieţi frustraţi loviţi de mania grandorii, care încearcă să iasă din propria lor micime şi neputinţă prin putere.
De ce să mai mergi la alt Bourne după atâtea “bornăieli” (trei cu Matt Damon și unul cu Jeremy Renner)? Merită să îl mai vezi pe Matt cum vrea să spulbere dezamăgirile provocate de Jeremy (care nu are nici o vină!) într-un parteneriat profitabil cu Paul Greengrass, care revine după două încercări regizorale foarte reușite? Răspuns sincer: DA!
Ori de câte ori revăd un film al copilăriei sau adolescenţei, sau un nou episod al unei francize care datează de atunci, mă întreb cum o să rezonez găsind totul upgradat la zilele noastre, în alte culori, cu alte efecte, personaje, actori, viziuni. Iar răspunsul vine firesc, cam acelaşi de fiecare dată. Sufletul nu îmbătrâneşte – doar mintea! Dacă sufletul cu care priveam în acel “atunci” este nepervertit în “acum”, emoţia este acolo, fascinaţia e prezentă, şi trăim totul cu ochii dilataţi şi respiraţia tăiată, exact ca prima oară. Dacă însă mintea deja a îngropat sufletul şi a preluat “conducerea” navei care suntem, atunci vom altera tot ce ne-ar putea face să ne bucurăm iar deplin, să fim autentici şi să ne regăsim trepidaţia şi energia începutului, uimirea, aventura.
Jeff Beck –un muzician complet, cu un loc de onoare în aula rock-ului- a lansat acest megafon (Loud Hailer) prin care își strigă neliniștile legate de viitor, război și politică. Noua producție vine după discul Emotion & Commotion (2010) și alături de marele chitarist au onoarea să cânte vocalista Rosie Bones, chitarista Carmen Vandenberg, toboșarul Davide Sollazzi şi basistul Giovanni Pallotti.
La 72 de ani maestrul Jeff nu are nici o temere să experimenteze și nici o jenă în a acorda atenție elementelor muzicale moderne, fără a-l omite pe Jimi Hendrix (ascultați Scared For The Children). După câteva audiții ale albumului pot să spun cu mâna pe inimă că acest Loud Hailer este pentru mine, până acum, albumul anului 2016. E blues rock, e pasiune, e protest, e modern, e funky, e punk, e southern blues! E pur și simplu Jeff Beck!
Jeff putea să aibă ce vocalist/vocalistă și-ar fi dorit, dar Rosie Bones cântă/vorbește și chiar se fandosește exact așa cum vrea maestrul.
Nu trebuie să fii fan Jeff Beck sau un împătimit al chitarei pentru a simți energia și pasiunea acestui muzician care nu s-a culcat niciodată pe lauri și nici nu cred că s-a gândit vreodată la pensionare.
Muzicieni:
Jeff Beck – electric guitar
Carmen Vandenberg – electric guitar
Rosie Bones – vocals
Davide Sollazzi – drums
Giovanni Pallotti – bass
Cred că prima piesă Foghat pe care am ascultat-o a fost Slow Ride…Nu prea mi-a plăcut, dar era bună la petrecerile unde băieții trăgeau de corzile unei chitare imaginare, iar fetele stăteau, turcește, pe parchet și fumau, uitându-se la noi când cu amuzament, când cu ciudă (că nu prea mai alegeam și noi o piesă lentă). La sfârșitul anilor 80 am uitat de ei, iar la începutul anilor 90 când deja lucram în radio, erau alte alegeri muzicale (mai ales că descoperisem contemporary country).
Ei bine, în 2016 a apărut al 17-lea album de studio al englezilor (mai iubiți în SUA, decât la ei acasă), din formula de începuturi ținând steagul sus toboșarul Roger Earl, iar ceilați componenți jurând credință Foghat-ului din 2005: Charlie Huhn- rhythm guitar, vocals, Bryan Bassett-lead guitar și Craig MacGregor-bass. Albumul Under The Influence a fost bine primit atât de ascultători, cât și de critică, iar luna aceasta a ajuns pe 17 în clasamentul Billboard Hard Rock Album.
Din 1983 nu s-a mai întâmplat acest lucru și meritul e al bătrâneilor (Roger Earl a împlinit 70 de ani pe 16 mai, iar ceilalți se învârt în zona cu 60 și ceva).
Cele 12 melodii (din care una e un cover -Heard It Through The Grapevine și alta o reinterpretare a celui mai cunoscut cântec, pe care-l pomeneam la început-Slow Ride) sunt perfecte tot pentru petrecere (poate pentru oameni de vârsta mea).
Să ajungi de la Serena van der Woodsen la surferița Nancy e chiar un salt…nu mortal, dar îndrăzneț! Anul trecut era pururi tânăra Adaline, așa că eu încă am rămas cu imaginea lui Blake Lively de fată frumoasă, talentată și devreme acasă (Și de mamă de copil și nevastă a lui Ryan Reynolds). Așa că nu pot sa afirm că nu m-am mirat când am văzut că regizorul spaniol Jaume Collet-Serra (Orphan, Unknown, Non-Stop), care preferă filmele horror și de acțiune, a ales-o pe fragila Blake Lively drept protagonistă. Și nu se descurcă rău în postura de actor pus să joace singur (ok, nu e Tom Hanks din Cast Away!), cu răni la picior și cu nas umflat (pe care și l-a spart pe bune într-o secvență cu baliza).
În primul Purge regizorul James DeMonaco i-a ”fraierit” pe Ethan Hawke și pe Lena Headey, în al doilea nu a mai reușit pe nimeni , iar în al treilea ne-a fraierit pe noi! 2-1 pentru James! Cum a reușit acest lucru? Simplu! A venit cu o idee dementă: cum ar fi să avem 12 ore pe an în care putem să facem ORICE (la acest capitol intrând jaf, omor, viol) și să nu putem fi pedepsiți? Awesome, ar zice scelerații! De fapt, acest lucru se întâmplă în lume, fără să declari oficial 12 ore pe an de epurare! Și atunci , e mai bine să disciplinăm America (pentru că despre ea e vorba în această purificare)?
Între personajele principale, Hart cel mic și Johnson cel mare, există clar o chimie și nu de felul celei create dintre Jackie Chan și Chris Tucker, ci mai degrabă de felul celei existente între Arnold Schwarzenegger și Danny DeVito. Tot mușchi și tot diferențe de…înălțime! Ice Cube și Kevin Hart sunt din alt film, de aceea nu mă voi referi la legăturile din Ride Along.
Vioi, nostim si cu dialog sprintar care te provoaca sa razi copios, filmul este alegerea perfecta atat pentru weekend, cat si pentru oricare seara pe care ti-o doresti destinsa. Super Baietii lui Shane Black sunt Russell Crowe si Ryan Gosling, aici in roluri de bataus si respectiv – detectiv particular, a caror relatie evolueaza de la adversitate absoluta la parteneriat de afaceri. Intre aceste doua momente- o pelicula lejera, dinamica si vesela, pe care ne-o ofera Freeman Entertainment.
Cine se mai îndoieşte că supereroii vor fi mereu la moda, indiferent câtă vreme va trece si indiferent cat de multi vor ajunge sa fie, se inseala in mod sigur! Caci daca nu i-a nascocit Marvel inca pe toti, este oricand loc destul pentru altii noi, pentru ca noua ne trebuie. Da, noua, mari si mici, celor care mai credem in victoria binelui, care nu am dezarmat in fata mizeriei si uratului, care gandim ca exista pana la capat o cale pentru ca raul sa nu invinga. Si daca la Superman Vs Batman ne capacitam sa ne aliam cu unul sau altul, nestiind in nici un fel de ce se razboiesc pana la urma, aici, in Captain America treaba se incurca tare. Caci nu avem numai doi supereroi, ci armata intreaga, largita a Razbunatorilor care se incoloneaza dupa liderul lor de grup, Căpitanul sau Iron Man. (mai mult…)
Jeff Beck –un muzician complet, cu un loc de onoare în aula rock-ului- a lansat acest megafon (Loud Hailer) prin care își strigă neliniștile legate de viitor, război și politică. Noua producție vine după discul Emotion & Commotion (2010) și alături de marele chitarist au onoarea să cânte vocalista Rosie Bones, chitarista Carmen Vandenberg, toboșarul Davide Sollazzi şi basistul Giovanni Pallotti.
Radiotopic 