Ultima producţie pe care o semnează M. Night Shyamalan, un psiho-thriller, este o mică gemă a suspansului, cu încrengături psihanalitice spectaculoase şi cu o problematică morală şi deontologică aflată la vedere, ceea ce ne dă şi mai mult de gândit. Nu aş zice că nu era destul şi aşa, dar dinamica schimbării personalităţilor aceluiaşi subiect este atât de fascinantă, încât chiar şi numai în asta dacă ar fi constat scenariul – şi tot era ceva!
Nu e deloc simplu să încadrezi temporal atât de strict un film (4 zile după asasinarea lui JFK), să ai un subiect despre care s-a scris şi vorbit enorm (moartea “celui mai puternic om al planetei”), iar perspectiva din care este narat să fie aceea a unei singure persoane! Dar chilianului Pablo Larrain ( cel care a făcut şi Neruda) i-a ieşit, şi încă într-un aşa fel, încât mulţi pomenesc şi de Oscaruri atunci când vine vorba de Jackie. Dramatic (cum altminteri, când e vorba de un asasinat!!), acest biopic încearcă să ofere viziunea celei care a fost părtaşă la tragicele evenimente, reuşind o punere în pagina cinematografică pe de o parte- delicată şi atentă, pe de alta- intensă şi tensionată, unicul scop vădit fiind un “restitution” faţă de cea care a fost timp de doar doi ani prima doamnă a Americii.
Am impresia că Adrian Sitaru este setat cumva pe modul “la foc continuu”, de vreme ce în 2016 a punctat nu cu unul, ci cu două filme notabile. Primul a fost incitantul Ilegitim, după un scenariu inedit şi şocant pe care regizorul îl partajează cu Alina Grigore (protagonista filmului alături de Robi Urs) – iar cel de-al doilea- acest FIXEUR, o peliculă (puţin cam prea) echilibrată din mai toate punctele de vedere, excelent condusă şi jucată.
Nostimă într-un mod plăcut, comedia lui Phillippe de Chauveron nu vine cu cine stie ce artificii stilistice, dar ne amuză cu un comic de situaţie şi de limbaj, şi cu nişte personaje hazlii sau mucalite, toate plăcute cât să ne dea o stare de bine. Aşa că vizionarea aceasta light va încălzi cu râsul ei una din serile sau după amiezele noastre de iarnă, revigorând afinităţile noastre francofone.
Mulţi încep să afirme că Ben Affleck ar fi mult mai talentat ca regizor, şi că Argo- cel de 3 ori oscarizat şi moţat cu alte 3 Golden Globe, a avut şi multa Bafta (3 buc!) şi ar fi marcat ieşirea pe piaţă a unui regizor de talent şi viitor.
Nu încape nici o îndoială că atunci când există un “precedent” într-un joc video de succes şi vrei să îl adaptezi pt marele ecran, lumea se aşteaptă la ceva de excepţie şi, în caz că nu e chiar aşa întru totul, este dezamăgită ca un copil căruia i s-a luat direct de pe limbă acadeaua. Personal însă am avut prilejul să vizionez filmul fără să fiu în vreun fel tributară jocului, aşa că percepţia mea a fost liberă de preconcepţii, şi m-am bucurat de un film de acţiune, cu multe scene de combat excelent coregrafiate, pe un scenariu ok, cu o echipă de actori cu nume mari şi cu nivele de măiestrie diferite.
Senzația mea la vederea acestui film a fost una asemănătoare cu cea de la vizionarea deschiderii Jocurilor Olimpice din 2008, care s-au desfășurat sub sloganul ”O lume de vis”. Foarte adevărat, o deschidere magnifică acum opt ani și o prezentare de același calibru pentru un film chinezesc – poate cel mai scump de până acum! Au fost curtate nume mari, atât din lumea regizorală, cât și cea actoricească! James Horner ar fi trebuit să compună coloana sonoră, dar nu a mai fost să fie (RIP). Apoi cei trei actori americani, Matt Damon, Willem Dafoe și Pedro Pascal (de origine chiliană, propulsat de Game Of Thrones și Narcos) au fost secondați de categoria grea a actorilor chinezi: Andy Lau (este primul film al lui de la Hollywood, dar unul dintre cei mai scumpi actori din Hong Kong de la mijlocul anilor 89) și Hanyu Zhang. Și crema numelor grele e completată de directorul de imagine Stuart Dryburgh (Alice Through the Looking Glass)! Camerele digitale -Arri Alexa 65, au fost mânuite de asistentul preferat al regizorului- Zhao Xiaoding, iar editori de imagine au fost Mary Jo Markey (Star Wars: The Force Awakens) și Craig Wood (Pirates of the Caribbean). Voila! (mai mult…)
Când vă spuneam că iarna aceasta se poartă SF-ul, mă gândeam şi la această aventură cu efecte CGI spectaculoase, pe care ne-o propune norvegianul Morten Tyldum, cel care ne regala acum doi ani cu excepţionalul The Imitation Game – cu o nominalizare la Oscar şi alta la Bafta. De această dată el alege să pună în operă scenariul lui Jon Spaihts, cel ce pare să fi dat o veritabilă lovitură de imaginaţie anul acesta, de vreme ce a scris şi Doctor Strange, un film ofertant din multe puncte de vedere. Cât despre Passengers, el ni se dezvăluie treptat, căci pe măsură ce îl vezi, se adânceşte în sensuri şi pune pe tapet dileme morale şi alegeri existenţiale fundamentale. (mai mult…)
Poți să spui orice despre Rogue One: că-ți place, că nu-ți place, că seamănă, că nu seamănă, că are coloană sonoră excelentă sau că este dezamăgitoare, dar nu poți spune că este la fel sau mai slab realizat ca episodul șapte, în primul rând pentru că e o altă poveste. E ca și cu votul din România: am ajuns să-l alegem pe cel (care credem că e) mai puțin corupt. Adică, răul cel mai mic! Așa și cu acest non episod; nu-l poți compara cu Star Wars: Episode IV : A New Hope, care a însemnat lovitură de baros pentru întreaga omenire cinefilă, dar poți în schimb să îi apreciezi părțile bune. Și are destule, pe care le voi aminti fără să vă stric plăcerea de a merge la cinematograf. (mai mult…)
Filmul ăsta este frumos mai tot timpul, sublim în unele momente, sfâșietor în altele, profund pe alocuri și atotcuprinzător, ca tensiune și emoție. Și este depre durere! Despre felul în care avem putința de a o procesa, despre dimensiunea pierderii unei ființe iubite, care poate fi devastatoare, aproape de pierderea conștiinței, într-o contopire a suferinței, tristeții, jelirii- cu un fel de revoltă care ajunge să se nuanțeze apoi până la chin și obidă, dinamitând cu totul existența acestui tată care își pierde copilul. Incapabil să facă față acestei dispariții, personajul nostru – un afacerist de excepție înainte de tragedie- pierde contactul cu o realitate în care aproape refuză să se mai insereze, provoacă moartea, se răzvrătește filosofic și își trimite simbolic gândurile în trei scrisori cu o retorică dărâmatoare, având drept destinatari Moartea, Timpul și Dragostea – niște abstracții care nu ar fi putut în mod normal să reacționeze și să răspundă. (mai mult…)
Radiotopic 