Personal, recunosc, am o admiraţie nedisimulată pentru Keanu Reeves, şi chiar aşteptam acest capitol secund al filmului care îl lansa în 2014 în postura de super killer. Pe atunci Chad Stahelski regiza în tandem cu David Leitch, şi el la fel de novice în meserie, aşa că, mă gândesc, or fi avut dialoguri emulative, căci filmul primordial mi-a plăcut fără rezerve, iar personajul John Wick sortit să devină erou de franciză.
Aşa că pentru felul pe alocuri schematic în care interpretează acum Keanu, nu îl bănuiesc pe el de lipsă de inspiraţie, ci sunt convinsă că astea au fost indicaţiile regizorale, cărora el doar s-a conformat. Căci un actor atât de înzestrat, atât de selectiv cu partiturile pe care le acceptă, atât de versatil şi inspirat, nu avea cum să devină linear şi inexpresiv în unele scene, de vreme ce ne-a impresionat încă de la Point Breake şi Little Buddha, apoi în Johnny Mnemonic, Constantine şi în legendarul Neo din Matrix-uri, la 47 Ronin sau Devil’s Advocate.
Prin urmare presupun că aşa a arătat în viziunea lui Stahelski, John Wick la sequell, cu inima atât de frântă şi atât de nefericit, singur şi fără perspective, încât a pierdut până şi uzanţa reacţiilor umane, devenind un fel de maşină de ucis, cu atât mai performantă cu cât nu mai are nimic de pierdut.
Cât despre acţiune, filmul este neîndoielnic unul “tare”, căci aproape tot este plin de curse, împuscături prin catacombele romane, scene de combat şi …iar urmăriri şi bătăi şi mitralieri şi o veritabilă expoziţie de tehnică de luptă – ceea ce mă îndreptăţeşte să îl declar “mai pentru băieţi”, dornici oricând de desfăşurări de genul acesta.
M-am bucurat să revăd în câteva secvenţe Roma, oraşul european cel mai aproape de inima mea, şi cred că scenariul ar fi putut exploata mai bine subiectul succulent al mafiei urbane Camorra cu luptele ei interne pentru putere, dar am apreciat intuiţia de a-l fi păstrat în distribuţie pe Ian McShane, englezul cu o charismă de excepţie care ne cucerea în Jesus of Nazareth al lui Zeffirelli unde era Iuda, apoi în rolul principal din capodopera Disraeli sau în acela din Marco Polo. Aici este Winston, un fel de eminenţă cenuşie a Camorrei, proprietarul magnificului hotel Continental, un fel de spaţiu neutru care oferea găzduire membrilor organizaţiei ce acceptau să se conformeze unor reguli de conduită foarte stricte.
I se adaugă John Leguizamo, Laurence Fishburne, Peter Stormare (şi acum tot mafiot rus!!) şi Ruby Rose, toţi în roluri de mică anvergură dar cu “perspective”, care – probabil vor expanda în urmatorul film şi le vor da idei scenariştilor.
Interesant în unele pasaje, spectaculos în altele, original în câteva, filmul este îndeajuns de captivant prin scenele de acţiune încât să placă publicului, fie că va fi vorba de fanii lui Keanu, fie doar de amatorii genului.
Personal mi-aş dori să îl văd în roluri care să îl pună în valoare, să îl provoace să arate care este anvergura lui profesională, căci acest canadian născut în Liban, are toate datele să ne uimească în partituri de substanţă.
Regia : Chad Stahelski
Scenariul: Dereck Kolstad
Distributia: Keanu Reeves, Ian McShane, Laurence Fisburne, Ruby Rose, John Leguizamo, Peter Stormare
Radiotopic 