Este reconfortant sa vezi o sala plina in seara de gala a unui festival, aceea care da startul si traseaza jaloanele, cu atat mai mult cu cat este vorba de un eveniment exceptional aflat la cea de-a XX-a editie, Festivalul Filmului European. Filmul de debut al acestui remarcabil eveniment cultural a fost Comunitatea, regizat de danezul Thomas Vinterberg si distribuit in Romania de catre Independenta Film. (mai mult…)
Independenţa Film va aduce pe ecranele românești cinci lungmetraje din Competiția oficială a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, ediția cu numărul 69 (11-22 mai), anunțate săptămâna trecută. Iată mai jos peliculele care vor veni și în cinematografele noastre:
La Fille Inconnue, de Jean-Pierre și Luc Dardenne
Julieta, de Pedro Almodóvar
Juste la fin du monde / It’s Only the End of the World, de Xavier Dolan
I, Daniel Blake, de Ken Loach
The Neon Demon, de Nicolas Winding Refn
Recent, Independența Film a adus în România 8 filme de la Cannes 2015, printre care și câștigătorul Palme d’Or: Dheepan / Dheepan (de Jacques Audiard), La Tête haute / Standing Tall (de Emmanuelle Bercot), La giovinezza / Youth (de Paolo Sorrentino), Love (de Gaspar Noé), Trois souvenirs de ma jeunesse (de Arnaud Desplechin), Le tout nouveau testament (de Jaco Van Dormael), Our Little Sister / Umimachi Diary (de Hirokazu Kore-Eda) și The Assassin / Nie Yinniang (de Hou Hsiao Hsien).
La Fille Inconnue În competiție (Belgia) Regia: Jean-Pierre și Luc Dardenne
Sinopsis: Un medic generalist refuză să trateze o fată. Ulterior, după ce respectiva este găsită moartă, doctorița se simte cuprinsă de remușcări și încearcă să-i afle identitatea.Într-un interviu pentru Variety, frații Dardenne au dezvăluit că pentru rolul principal în acest film au încercat s-o coopteze pe actrița Marion Cotillard. Însă colaborarea lor s-a concretizat atunci (în 2014) într-un alt film celebru: Deux jours, une nuit / Two Days, One Night.
Juste la fin du monde / It’s Only the End of the World
În competiție (Canada-Franța) Regia: Xavier Dolan
Cu: Nathalie Baye (Laurence Anyways, Catch Me If You Can), Vincent Cassel (Black Swan, Mesrine: L’Ennemi public nº1, L’Instinct de mort), Marion Cotillard (Deux jours, une nuit, De rouille et d’os, La Vie en Rose), Léa Seydoux (Spectre, The Grand Budapest Hotel, La vie d’Adèle), Gaspard Ulliel (Saint Laurent, Hannibal Rising)
Sinopsis. Louis (interpretat de Gaspard Ulliel) este un scriitor foarte bolnav întors acasă, după o absență de 12 ani, pentru a-și anunța familia de moartea lui iminentă.
Filmul este inspirat din piesa omonimă a lui Jean-Luc Lagrace.
Xavier Dolan: ”Sunt mândru să aduc acest film la Cannes. Fiind o adaptare a unei piese franțuzești, cu actori francezi, mi se pare cu atât mai emoționant să-l prezint pe teritoriu francez, în contextul acestei competiții, în cele mai bune condiții posibile pentru un cineast. Ori de câte ori lumea pomenește de Cannes, imediat se aduc în discuție petrecerile cu multă șampanie, nesfârșitele evenimente de PR și alte chestii ieftine pentru cei lipsiți de imaginație. Dar ceea ce se întâmplă acolo cu adevărat este altceva: se leagă prietenii, au loc întâlniri, plus senzația unică de a-ți fi proiectat filmul într-un cinematograf celebru, unde toți respiră alături de tine, râd cu tine sau plâng cu tine. Sunt foarte emoționat că am fost invitat din nou la Cannes”.Juste la fin du monde este al șaselea lungmetraj al tânărului regizor canadian. La numai 27 de ani, regizorul, actorul şi scenaristul Xavier Dolan are deja cinci filme regizate, dintre care trei au mai trecut deja pe la Cannes. J’ai tué ma mère / I Killed My Mother a obţinut trei premii în 2009, din care unul pentru tineri realizatori – Prix Regards Jeune, la fel Les amours imaginaires / Heartbeats, în 2010, iar Laurence Anyways a primit Queer Palm, în 2012. Tom à la ferme (2013) a luat premiul FIPRESCI la Veneţia şi a făcut parte din Selecția oficială.
Julieta
În competiție (Spania) Regia: Pedro Almodóvar
Sinopsis. Julieta trăiește în Madrid și tocmai și-a pierdut soțul. Fiica sa a împlinit 18 ani și a decis să plece de-acasă fără nicio explicație. Julieta face tot posibilul să o găsească însă singurul lucru pe care îl află este cât de puțin își cunoștea fiica.
Julieta este al 20-lea lungmetraj al lui Almodóvar și este inspirat din trilogia Runaway (Chance, Soon și Silence) scrisă de Alice Munro, ale cărei drepturi regizorul spaniol le-a cumpărat încă din 2009. Este al treilea film al său inspirat dintr-un text de limbă străină, după Carne trémula / Live Flesh (1997) și La piel que habito / The Skin I Live In (2011). Inițial, filmul s-a numit Silence, însă în post producție Almodóvar l-a schimbat pentru a evita eventualele confuzii cu filmul omonim al lui Martin Scorsese, care deasemenea va fi lansat tot în 2016.
The Los Angeles Times a prezis că Julieta va fi reprezentantul Spaniei la Oscar 2017.În Spania, în primul weekend, Julieta a realizat încasări de 585.000 euro.
Din cauza recentului scandal Panama Leaks, în care a fost pomenită și o companie a fraților Almodóvar, regizorul și-a anulat toate conferințele de presă și întâlnirile cu publicul din săptămâna lansării. Ulterior, Almodóvar a revenit cu un interviu în care a precizat: „Eu și Augustin (fratele său – n.red.) ne asumăm în întregime responsabilitatea de a fi apărut în acele dezvăluiri. Am anulat ieșirile în presă deoarece am vrut să evit ca lumea să mă întrebe despre acel caz în loc să mă întrebe despre filmul meu.” Însă, în lipsa dovezilor că firma fraților Almodóvar, El Deseo, ar mai fi avut activități off shore în ultimii 15 ani, incidentul a fost deja depășit.
I, Daniel Blake În competiție (Anglia-Franța) Regia: Ken Loach
Sinopsis. Daniel Blake este un bătrân din nord-estul Angliei care se îmbolnăvește și are nevoie de asistență socială din partea statului. În timp ce se chinuie să învingă sistemul birocratic pentru a obține acest ajutor, el o întâlnește pe Katie, care ar vrea să scape de la azilul pentru nefamiliști, dar pentru asta trebuie să accepte un apartament la sute de kilometri distanță.
I, Daniel Blake poate fi considerat ”ultimul film de după ultimul film” al lui Ken Loach. În urmă cu câțiva ani, în timp ce lucrau la Jimmy’s Hall (2014), producătorul tradițional al lui Ken Loach anunța că acesta ar fi ultimul film al regizorului britanic.
Ken Loach este autorul unei impresionante liste de filme care cuprinde: Kes (1969), Sweet Sixteen (2002), Looking for Eric (2009), The Wind That Shakes the Barley (2006), Ae Fond Kiss (2004), My Name Is Joe (1998), Route Irish (2010), The Angels’ Share (2011, Selecţia oficială, Cannes, 2012), Jimmy’s Hall / Salonul lui Jimmy (Competiţia Oficială Cannes 2014). Ultimele trei lungmetraje au fost distribuite în România de Independenţa Film.
The Neon Demon În competiție (Danemarca – SUA) Regia: Nicolas Winding Refn
Cu: Elle Fanning, Keanu Reeves, Alessandro Nivola, Christina Hendricks, Jena Malone.
Trailer YouTube link | Facebook link
Sinopsis. Jesse (rol interpretat de Elle Fanning) este un tânăr și foarte frumos model care ajunge în L.A. unde este recrutată de un fashion mogul ca fiind muza sa personală. În scurt timp, calitățile respective o fac ținta colegelor de breaslă.
Este al treilea film consecutiv al lui Refn care intră în competiție pentru Palme d’Or, după Drive și Only God Forgive.
Nicolas Winding Refn: ”Am decis că am făcut destule filme despre bărbați violenți. Am vrut ca de data asta să fac un film în care să joace numai femei. Am făcut această poveste despre Los Angeles la insistențele soției mele. M-am săturat de Asia, mi-a tot spus. Dacă vrei să mai faci vreun film în străinătate iar eu să te însoțesc, eu nu merg altundeva decât în L.A., a zis ea.”
Independenţa Film este o casă de distribuţie care promovează filme independente de referință, de nișă sau câștigătoare ale unor premii internaționale prestigioase.
Independenţa Film a distribuit pelicule ca: Youth (r. Paolo Sorrentino) – Cel mai bun film european 2015, Dheepan (r. Jacques Audiard) – Palme d’Or 2015, Mommy (r. Xavier Dolan), Deux jours, une nuit (r. Fraţii Dardenne), La grande bellezza (r. Paolo Sorrentino), Nymphomaniac (r. Lars von Trier), La Vie d’Adèle (r. Abdellatif Kechiche), The Hunt (r. Thomas Vinterberg), Amour (r. Michael Haneke), Trainspotting (r. Danny Boyle), Amélie (r. Jean-Pierre Jeunet), Melancholia (r. Lars von Trier), Todo sobre mi madre (r. Pedro Almodóvar), In The Mood for Love (r. Wong Kar Wai), Vicky Cristina Barcelona (r. Woody Allen), Dogville (r. Lars von Trier) etc.
Cea de-a 12 editie B-IFF si-a propus sa ne uimeasca si se pare ca reuseste aducandu-ne in atentie filme speciale, notabile, care ne dau de gandit, ne zgaltaie putin cu intelesuri profunde sau ne amuza intru linistea si echilibrul sufletului. Si desi vine dupa o cascada de alte festivaluri intamplate in ultimele doua saptamani ( NexT, DaKINO, Cinepolitica) reuseste sa aiba o identitate intr-atat de puternica incat sa polarizeze atentia publicului, dar si a criticii.
In ceea ce ma priveste, iubesc festivalurile, le astept, sunt emotionata si cand incep, si cand se termina si asta intr-un mod special, pentru ce reusesc sa puna ele in mintea si sufletul nostru , pentru energia condensata pe care o aduc si pentru ca intr-un fel aparte aduna un public special, care prefera alt gen de productii decat blockbusterele. Mai mult, circuitele festivaliere acorda sanse multor productii de a iesi in lume, caci filmele independente nu sunt promovate la paritate cu celelalte, evident din motive pur comerciale, asa ca avem ocazii limitate sa putem vedea unele din ele.
Competitia acestui an ne propune Ma Ma, filmul lui Julio Medem –cel care ne-a daruit si Lucia y el sexo, cu o Penelope Cruz surprinzatoare ca intotdeuana intr-o poveste de viata dura, L’avenir cu Isabelle Huppert al regizoarei Mia Hansen Love, A Dragon arrives! povestea halucinanta a iranianului Mani Haghighi, Youtube Bazaar al lui Dan Chisu, Trois souvenirs de ma jeunesse, filmul cu note de umor pigmentat si cu ceva sexualitate al francezului Arnaud Desplechin, La fille du patron cu o nota pregnant sociala revendicandu-se din portretul clasei muncitoare franceze actuale- regizat de Olivier Loustau si Death in Sarajevo o interpretare libera dupa piesa Hotel Europa a filosofului francez Bernard-Henry Levy regizata de Danis Tanovic , un thriller despre nesfarsita tranzitie si despre felul in care istoria se repeta.
Sectiunea francofona ne aduce filmul lui Guy Edoin cu Monica Belluci, D´Ardennen al lui Robin Pront, Baden Baden in regia lui Rachel Lang, Un enfance al lui Philippe Claudel in timp ce Venezia ne propune El Clan al lui Pablo Trapero, Mita Tova al israelienilor Tal Granit si Aharon Maymon, El Desconocido in regia lui Dani de la Torre si Argentina al lui Carlos Saura.
D’ARDENNEN
Am remarcat thrillerul psihologic al regizorului Robin Pront, ce marcheaza debutul lui in lung metraj si care ar putea fi o trancriere libera a istoriei celor doi frati biblici Cain si Abel, pusa intr-un tipar cu fior autentic si cu un crescendo al tensiunii care tine finalul in chingi. Asa ca povestea celor doi mici escroci prinsi la locul faptei se transforma prin ispasirea unei pedepse doar de catre unul dintre ei, intr-o drama veritabila, atunci cand la iesirea din inchisoare fratele incapabil sa se mai reinsereze social, posedat de gelozie si de frustrarea ca a platit si pentru ceilalti, se defuleaza furibund ucigand fara sens. Scenariul se dezvolta cu implicarea fara voie a celuilalt frate, fortat si moral, dar si prin legatura de sange sa ia parte la incercarea de a ingropa un cadavru. Din acest punct actiunea o ia la vale si antreneaza personaje, situatii si dezlegari dureroase, sfarsitul filmului, nedrept si partial imprevizibil, lasand filmul in suspansul respiratiei pe care ti-o tii in fata biruintei raului si a hazardului, intr-un carnagiu intolerant.
La FILLE DU PATRON
ste si el un debut in lung metraj, Olivier Loustau fiind si senarist si protagonist al acestui film pe care il marturisea a fi unul al incheierilor de capitol, dar si al inceputurilor.Pe de o parte avem o radiografie a clasei muncitoare intr-o perioada in care industria mica si mijlocie se destructureaza, fabrica de textile care e “cadrul” actiunii fiind in pragul falimentului. Pe de alta parte este o poveste de iubire surprinzatoare in care sunt prinsi aproape neverosimil fiica patronului si unul dintre muncitori. Elementul liant al tuturor situatiilor tensionate din fabrica si familie este echipa de rugby a textilistilor, singura care mai reuseste sa adune pe toata lumea si sa sparga cu energia participarii la meciuri frustrarile si durerile tuturor.Peste toate se detaseaza iubirea celor doi si felul in care se indreapta catre o rezolutie o asemenea relatie cu un final care da sperante si care dinamiteaza reguli si conveniente. Filmul este cu adevarat unul sincer, jucat convingator, dar care sufera de o oarecare schematizare a relatiilor, care nu aprofundeaza sentimente si evolueaza cu niste reactii de suprafata, acolo unde o abordare care sa nuanteze trairile personajelor ar fi adus un plus de valoare.
DEATH IN SARAJEVO
Pelicula lui Danis Tanovic se dezvolta pe doua planuri paralele majore care se inchid intr-un final absurd, ce vine sa ne demonstreze cat de usor poate sa vina moartea si mai ales, pe ce amanunte derizorii se bazeaza uneori un impuls care poate lua vieti.Unul dintre traseele filmului este comemorarea printr-o emisiune tv a unui eveniment care avea sa schimbe omenirea, asasinarea lui Frantz Ferdinand de la Sarajevo, care va duce la declansarea primul razboi mondial. Celalalt plan este viata interna a marelui hotel care gazduieste evenimentele, in care personalul e in pragul grevei si in care patronatul conduce in stil mafiot. Evenimentele se precipita, inserturile din emisiunea tv sunt prilejuri pentru ample explicatii ale istoriei, iar aparitia unui personaj surprinzator care se numeste Gavrilo Printip ( ca si ucigasul lui Franz Ferdinand) aduce un dialog alert, incisiv, cu pareri radicale.Filmul se incheie absurd,prilejuindu-ne panseul ca istoria este repetitiva si in nici un caz dreapta- ca si viata, de altfel!
A CHILDHOOD
Filmul in regia lui Philippe Claudel ne aduce o poveste trista a unui copil cu existenta chinuita ce nu ii prea lasa loc pentru copilarire. Obligat de lipsa mamei- preocupata mai ales de viata ei dezagregata de alcool, droguri si relatii toxice- sa isi asume si grija pentru fratele mai mic, dar si gestionarea casei, Jerry se inchide in el, gasind din ce in ce mai greu supape si mai ales dorinta de a se bucura de viata. Asa ca momentele rare in care reuseste sa iasa din lanturile existentei lui dureroase sunt evadarile in natura sau sporadicele clipe in care socializeaza cu vanzatorii la piata sau cu o colega de care este indragostit in secret. Cel putin putem sa ne imaginam asta, caci personajul este fara mimica, inchis in el, si detasat de lumea sordida in care e nevoit sa traiasca, printr-o recluziune care nu prevesteste nimic bun.Rezolvarea este dura si inca o data Jerry este nevoit sa isi asume un gest definitiv, care insa marcheaza scoaterea familiei de sub incidenta iubitului mamei, personaj gregar, violent si fara scrupule. Asa ca Jerry il ajuta sa ia o supradoza si asa universul lui se deschide si il vedem capabil sa se bucure pe teren alaturi de un instructor de tenis si pentru prima oara capabil sa zambeasca, evident cu gandul la un viitor mai fast.
THE CLAN
Ultima pelicula a festivalului a fost The Clan a argentinianului Pablo Trapero, ce porneste de la evenimente reale si dezvolta un thriller interesant si acut, care insa are momente in care actiunea treneaza si devine repetitiva in mod nejustificat. Povestea halucinanta a unui personaj cu multe relatii la nivel inalt care transforma rapirea si crima intr-o afacere de familie, se dezvaluie inca de la inceput, asa ca devoalarea asta stirbeste din tensiune si dezactiveaza aproape interesul. Mecanismul prin care cei rapiti erau tinuti chiar in casa rapitorului si in pofida faptului ca se plateau rascumpararile, victimele erau impuscate- pare grotesc, dar este aproape nimic fata de lipsa de scrupule si dementa cu care tatal familiei ii implica pe proprii copii in actiuni. Cand sunt demascati si prinsi de autoritati, tatal clameaza delirant nevinovatia, fiul cel mare- membru al echipei nationale de rugby- alegand sa se arunce de la etajul cinci in ziua procesului, supravietuind totusi si petrecandu-si tot restul zilelor in inchisoare.Povestea are atmosfera anilor ´80 ai unei Argentine dominate de coruptie la cel mai inalt nivel, si in care banul era cel care guverna, tendinta cumularda si insatietatea frizand patologicul.
Filmul care a încheiat festivalul DaKINO 25 este comedia regizoarei Lisa Johnson, Elvis & Nixon, o premieră absolută pentru România, ce pleacă de la o celebră fotografie ce îi înfăţişează pe preşedinte şi pe regele rockului strângându-şi mâinile în biroul oval. Acest instantaneu emblematic, devenit peste timp cea mai cerută imagine aparţinând Arhivelor Naţionale Americane, este pretextul pentru o ficţiune corozivă şi persiflantă care ridiculizează importanţa starurilor din showbiz în devafoarea celor din politică şi pune reflectorul pe o superficialitate care valorizează aparenţele nu şi esenţa.
Elvis este prezentat într-o cheie minoră, egotic la modul absolut, aproape defazat în dorinţele lui ciudate şi insensibil la altceva decât propria persoană şi interese, pe care şi le urmăreşte cu o tenacitate monomaniacală. El este rupt de realitate, infatuat şi tributar unui univers în care el este centrul, felul în care îi trateaza pe toţi, indiferent de poziţia sau ierarhia din care fac parte, are o asemenea “nonşalanţă”, încât este ridicol într-un mod plin de haz. Comicul este cu toate astea mult prea diluat, superfluu, accesând doar componenta de limbaj si pe aceea de situaţie, eu însă simţindu-mă perfect după ce am avut parte de sumedenie de comedii cu limbaj licenţios şi situaţii aberante- la limita puterii de absorbţie. În sală s-a râs, semn că unele dintre poante au fost savurate, eu fiind ceva mai rezervată caci nu a fost chiar genul meu predilect de comedie.
Michael Shannon este un Elvis artificial, aerian şi cabotin şi – sincer- nu-mi explic de ce a primit el rolul acesta, iar Nixon este în interpretarea lui Kevin Spacey un preşedinte aproape anacronic, ghidat de nişte idei fixe, ridicol în neţărmurita dorinţă de a fi mai mult decât este. Rolul pe care îl face îi confirmă însă încă o dată marele talent, el semănând în rol uimitor cu personajul real pe care îl întrupează.
Intriga simplă, ca şi scenariul aproape linear fac această comedie uşoară foarte accesibilă, aşa că multora le va plăcea, chiar dacă pe alocuri este chiar inconsistentă sau discursivă. Personal cred că dacă alegerea actorului pentru rolul lui Elvis ar fi fost alta – poate – parcursul acestui film ar fi fost şi el diferit.
Cu o experienţă de doar două filme ( Return şi Hateship,Loveship) regizoarea şi producătoarea Lisa Johnson vine din zona scurt metrajelor şi a serialelor, aşa că tânără fiind, mai are timp să evolueze până la un film notabil, acesta producţie fiind doar o comedioară nostimă şi nimic mai mult. Şi cu siguranţă background- ul de profesoară de Artă la Williams College o va spijini în demersurile de a accede la un alt nivel artistic, demn de aprecierile de care s-a bucurat ca bursieră a Centrului Wexner pentru Arte şi a Institutului Sundance.
Nu mă mir în nici un fel că acest documentar a avut 17 nominalizări, dar mă mir că a câştigat numai 4 dintre premii, căci, din punctul meu de vedere, este cea mai tulburătoare producţie dedicată unei personalităţi din lumea filmul pe care am văzut-o! Şi am văzut câteva…
Surprinzător şi captivant până la fascinaţie este felul în care Stevan Riley (regizor şi scenarist) şi John Battsek, R.J. Cutler şi George Chignell se apropie de subiectul Marlon Brando, considerat multă vreme cel mai mare actor al Hollywoodului. Iar felul în care o fac este remarcabil, căci se apleacă asupra vieţii secrete a lui Brando, ne propun faţete ale personalităţii lui pe care nu le cunoşteam şi devoalează trăiri şi gânduri atât de adânci, la care nu ne-am fi închipuit niciodată că am putea fi părtaşi. Vocea lui Marlon ne preia din primul moment (în care înregistrăm şi o stupoare!) şi ne conduce prin propria viaţă cu calmul şi cadenţa unei şedinţe de psihanaliză la care suntem lăsaţi să asistăm, devenind într-un fel special parte din poveste.
Căci personajul este denudat de măştile actorului şi încet nu mai rămâne decât omul, unul a cărui copilărie traumatizată de alcoolismul şi bătăile părinţilor nu pare să fie depăşită până la final. Sub aparenţa de forţă se ascunde însă drama unui copil nedorit, cu incomensurabile frustrări, cu dureri şi trădări pe care existenţa lui de adult nu le va transcende, ci le va adânci în felul în care nu a putut niciodată să îşi ierte părinţii. Urmând firul narativ al înregistrărilor cu vocea lui Brando, documentarul acesta pentru care ar trebui să se inventeze un subgen, ne conduce prin imagini din arhiva personală, interviuri, making off-uri, scene din filme, meetinguri, imagini din jurnalele vremii de la procese şi conferinţe de presă, emisiuni de televiziune şi radio, fotografii, imagini digitalizate, peste care este grefată o coloană sonoră excepţională, şi ne revelează universul Marlon Brando, complex, dinamic, dramatic şi surprinzător .
De la meditaţia menită să-i calmeze şi şteargă angoasele, la militantism pentru drepturile americanilor de culoare şi ale nativilor indieni, de la rescrierea unor scenarii devenite antologice (precum Apocalipse Now), la păreri despre societatea vremii şi politica ei, de la contopirea cu natura la discuţii filosofice referitoare la sensul vietii şi determinism – actorul se radiografiază şi scrutează marile dileme existenţiale. Excepţional mi se pare felul în care a fost gândit din punct de vedere al structurii acest film, căci el revelează curajos fară să flateze vreun moment, dar şi fără să judece. Naraţiunea la persoana întâi a personajului documentarului nu este un artificiu stilistic, ci o realitate aproape imposibil de imaginat, căci câţi actori de valoarea lui Brando îşi vor fi înregistrat şedinţele de psihanaliză? Chiar şansa ca fundaţia care gestionează drepturile de autor privitoare la celebrul actor să autorizeze folosirea materialului este una de excepţie, aşa încât circumstanţele realizării acestui film sunt într-adevăr stelare.
Iar felul în care a fost gândită selecţia , realizat montajul, alese cadrele, stopcadrele şi gros planurile, succesiunea lor şi îngemănarea cu muzica sunt de-a dreptul excepţionale. Este ca şi cum am fi părtaşi la o destăinuire dar şi martori ai unei confesiuni tainice, ai unui solilocviu ce atinge pe alocuri dramatismul, ai unei zbateri care a încercat să îmbrăţişeze binele şi în final a avut parte de răul suprem. Căci viaţa lui Brando, dincolo de luminile minunate rezervate celebrităţilor a fost şi o căutare dureroasă a liniştii, a echilibrului şi a iubirii, pe care le-a găsit numai vremelnic. Aşa că finalul ce pune reflectoarele pe evenimentele dramatice în care şi-a pierdut fiica şi a asistat la condamnarea fiului cel mare, îl marchează definitiv, condamnându-l la refugiul în hrană care avea să îl schimbe definitiv, alterându-i trăsăturile şi preluând controlul asupra vieţii lui. Una spectaculoasă profesional şi uman,dar şi dură, care avea să târască până la finalul din 2004, toate durerile şi neiertările, toate traumele şi slăbiciunile – dar şi toată măreţia unui om care a trăit la intensitate maximă, a iubit şi a luptat, a creat, s-a autopersiflat, a suferit şi a triumfat magnific şi s-a înfruntat pe sine, dar şi lumea – pentru adevăr şi dreptate.
Aşa că acest Listen to me Marlon devine mult mai mult decât un simplu film al unui personaj de excepţie care practic şi-a documentat viaţa. Este o analiză la sânge a cuiva care taie fără menajamente felii din propria existenţă şi ne oferă accesul la cea mai intimă faţetă a lui: felul în care vedea şi interpreta viaţa. Şi o face într-un fel unic, cu un timbru al unei voci inconfundabile ce trece fluent prin stări şi este pe rând când marţială, jucăuşă, dură, persiflatoare, acuzatoare, nostalgică, plină de iubire şi înţelegere, cuceritoare , tristă, îndurerată, disperată – acaparatoare în toate ipostazele, fascinantă într un mod absolut ca şi posesorul ei, un talent înnăscut şi un spirit iscoditor care nu s-a mulţumit să îşi savureze pur şi simplu celebritatea.
Ediția cu numărul 10 a NEXT, festivalul dedicat lui Cristian Nemescu și Andrei Toncu, este nu doar una aniversară, dar mai ales una care upgradează acest demers într-un mod de excepție,evenimentul fiind cu mult mai mult decât un festival de film, ci mai degraba o platformă culturală care oferă multiple variante de a te conecta la lumea fabuloasă a cinematografiei. Așa că toți cei care își doresc experiment, adrenalină, inovație, umor de toate genurile, nebunie, dinamitarea limitelor, uimire- trebuie să parcurgă acest NexT, pe care abordându-l ca pe o călătorie sui-generis ți-l poți apropia și îl poți asimila unei experiențe excepționale. (mai mult…)
Filmul ales de către organizatori să deschidă cea de-a șasea ediție a Bucharest International Experimental Film Festival este Francofonia, ultima creație a lui Aleksandr Sokurov, un film elaborat cu minuțiozitate și polișat ca o bijuterie, cu părți ce fac trimiteri la docu-dramă și altele de-a dreptul poematice, cu o densitate a imaginilor și a mesajului copleșitoare, şi cu o cadență ce îți taie respirația. (mai mult…)
Vă avertizez încă de la început că nu este un film pe care să doreşti să-l vezi dacă ai (sau ai avut) pe cineva apropiat, bolnav, într-o fază terminală! Cu atât mai mult în aceste zile în care te întrebi: oare până la cât ştie moartea să numere?
Dar pentru că eu l-am văzut la festivalul Les Films de Cannes à Bucarest, am datoria de a spune câteva cuvinte despre el. Regizorul mexican Michel Franco mi-a atras atenţia acum 3 ani când a primit premiul Un Certain Regard la Cannes pentru Despues de Lucia, iar Tim Roth era atunci preşedintele juriului. Poate atunci au avut loc schimburi de amabilităţi între actor şi tânărul regizor, ceea ce au dus, după trei ani, la materializarea acestei pelicule. (mai mult…)
Dalibor Matanić este scenarist și regizor, autor a nouă lungmetraje premiate, printre care The Cashier Wants to Go to the Seaside (2000), debutul său, un succes de casă și de critică, și Fine Dead Girls (2002). A regizat și scurtmetraje, piese de teatru, reclame și este membru al Academiei Europene de Film.
În Zvizdan (The High Sun) sunt prezenţi aceiaşi doi actori într-un triptic al iubirii interetnice, care se desfăşoară la distanţă de 10 ani: în anul 1991, în 2001 şi în 2011, dar în poveşti diferite şi cu personaje diferite. Foarte buni actorii care sunt puşi să joace frustrarea sau furia, uneori fără să vorbească, alteori prin gesturi mărunte, iar regizorul (care e şi scenarist) deşi are numai 40 de ani, dovedeşte o înţelepciune demnă de un sfat al bătrânilor. (mai mult…)
Cred că vă este clar că ne aflăm în acestă ediţie de filmes de Cannes sub “asediul” creaţiilor japoneze, de vreme ce aproape că nu există categorie la care să nu apară una sau chiar mai multe producţii nipone. Nu o spun cu nici un reproş, dar e o constatare pe care –personal o salut, filosofia mea de viaţă rezonând cu multe dintre coordonatele pe care aceste filme le propun.
Înscris în competiţia acestei ediţii a festivalului de pe Croisette, Our Little Sister regizat de Kore-Eda Hirokazu e o poveste cu accente de dramoletă şi comedie vagă, a vieţii citadine a trei surori pe care mama le abandonase în grija bunicii după ce tatăl se îndrăgostise şi plecase cu o altă femeie, ignorându-şi cealaltă familie. Peste 15 ani tatăl vinovat moare lăsând în urmă o alta fiică de 13 ani, o copilă frumoasă, sensibilă şi educată pe care cele trei surori vitrege care vin la înmormântare o adoptă spontan. Cam acesta este scenariul cu alte câteva mici volute, toate în registru minor şi menite să susţină acţiunea principală. Scriptul însă rămâne inconsistent şi cu toată frumuseţea actriţelor principale, nu reuşeşte să convingă mai departe de o mediocritate diferită de atributul “aurea”. Filmul se construieşte pe paşii mici ai unor vieţi obişnuite care par să nu aibă semnificaţii ieşite din comun. În spatele fiecăreia însă e o dramă care preia frâiele existenţelor în sine şi care vrea să-şi găsească izbăvirea într-un fel sau altul. Personajele sunt fie serioase, fie hilare, fie pitoreşti, toate însă fiind animate de felul special în care gândesc, trăiesc, iubesc şi iartă japonezii, cu siguranţă sub tutela unui alt gen de filosofie de viaţă. (mai mult…)
Radiotopic 