Noul film din gama Star Wars prinde din zbor povestea unuia dintre cele mai îndrăgite personaje ale seriei, Han Solo, căruia îi urmăreşte anii de început decodându-ne câte ceva din ce să ne facă să îl înţelegem mai bine. Iar dacă sarcina asta și-a asumat-o Ron Howard ( mr Cocoon, EDTv, A Beautiful Mind, Rush, The Da Vinci Code, Inferno ssmd), e clar că nu mai e loc de comentarii. Care însă or să existe, căci asta e natura umană! Dar cred că filmul are destula substanță, acțiune şi construcţie ca să putem face abstracţie de părerile referitoare la aviditatea financiară a studiourilor americane ce francizează asiduu şi exploatează orice ocazie de a valorifica o idee de scenariu bănoasă.
Poate unul dintre cele mai așteptate filme ale acestei toamne, Inferno marchează o schimbare stilistică a felului în care –pasionat de literatura lui Dan Brown, Ron Howard regizează acest al treilea film al francizei. Și evident ca un creator de asemenea calibru nu putea să meargă pe aceeași rețetă pe care a folosit-o în The Da Vinci Code din 2006 sau Angels & Demons apărut în 2009. Așa se face că Inferno începe cu imagini ce par un experiment cinematografic, în care viziuni apocaliptice se întretaie cu personaje grotești și voci halucinante, în care mișcarea este segmentată și atmosfera copleșește, asta preț de câteva minute, până ni se dă și “codul” acestei introduceri. Și dacă în cele două filme precedente ale seriei acțiunea intensă se derula ca într-un policier classic, subiectul vizând decriptarea unor mistere colosale ale religiei, aici scriptul ne aduce o luptă pentru rezolvarea unui puzzle de care depinde soarta omenirii. 
Radiotopic 