Dacă m-ar întreba cineva care este în opinia mea cineastul român actual cel mai versatil, mai complet şi mai neaşteptat, aş răspunde fără să mă gândesc prea mult – Nae Caranfil. Căci el şi scenariile lui nu încetează să ne asalteze și să ne uimească, de fiecare dată într-un alt mod, parcă într-o încercare de a experimenta o viziune atotcuprinzătoare asupra cinemaului din perspectiva scenaristului, dar şi a regizorului.
Dacă aţi ratat din varii motive acest film în cinematografe, aveţi astă seară de la 22,30 şansa să recuperaţi alegând PRO CINEMA. Şi vă garantez că merită, pentru că filmul Cristinei Iacob este alert, nostim, cu o construcţie regizorală inteligentă şi cu o distribuţie minunată, care te face să îţi doreşti să îl revezi, căci are tot ce îi trebuie pentru asta: scenariu, casting, tensiune, urmăriri, umor, melodramă, coloană sonoră interesanta, energie stenică!
Nici nu e de mirare că filmul a avut un succes de box-office remarcabil, fiind cel mai bine vândut film românesc al ultimilor 20 de ani, asta pentru că în personajele lui se regăsesc vârste şi tipologii atât de variate, încât are maximă adresabilitate, iar scenariul cu de toate se menţine compact şi face destule volute inspirate.
Distribuţia excelentă pune laolaltă nume consacrate ( Maia Morgenstern, Răzvan Vasilescu, Marian Râlea, Loredana Groza, Răzvan Fodor), cu unele în ascensiune ( Crina Semciuc, Olimpia Melinte, Raluca Aprodu, Vlad Logigan, Levent Sali, Flavia Hojda), în nişte partituri bine calibrate, totul „coregrafiat” riguros de regizoarea Cristina Iacob, într-o comedie cu o poveste spusă cu suspans şi realism.
Primăvara asta a venit cu o avalanşă de premiere româneşti, ale căror virtuţi ne fac să ne bucurăm că avem o cinematografie din ce în ce mai puternică şi mai valoroasă.
LIVE, ultima producţie Castel Film, în regia lui Vlad Păunescu , după un scenariu bicefal pe care acesta îl semnează alături de Mihai Mănescu, este un film care te problematizează, îţi pune nişte întrebări şi- prin finalul oarecum happy, îţi implantează şi ideea că se poate lupta cu sistemul. Şi chiar se poate, dacă ai virtuţi de kamikaze sau eşti îndeajuns de masochist încât să încerci! În ceea ce mă priveşte am aceste înzestrări naturale şi cred că dreptatea prevalează întotdeauna, şi că până la final fiecare primeşte ce i se cuvine, conform cu o justiţie imanentă care nu uită şi nu iartă. Am apreciat aşadar scenariul hollywoodian de-a dreptul, perfect calibrat şi cu destule volute încât să te țină captiv în poveste. Faţă de acest “schelet” sănătos şi proporţionat, avem personajele filmului care pe alocuri devin cabotine, care forjează cam mult teatralizând, dar care crează câteva tipologii demne de menţionat. (mai mult…)
Radiotopic 