Posts Tagged ‘drama psihologica’

ARMAND: Oglinzi sparte și reflexii întunecate

Posted: 26/02/2025 by MarcelPlaton in Film
Etichete:, , , , , , , , , ,
0

Armand, noul film norvegian scris și regizat de Halfdan Ullmann Tøndel și distribuit de Bad Unicorn, se prezintă ca un thriller aparte, care depășește convențiile genului. Are toate caracteristicile clasice ale unui thriller – răsturnări de situație șocante, tăceri apăsătoare, prim-planuri pline de emoție și interacțiuni tensionate. Însă tensiunea reală vine dintr-un spațiu neașteptat: școala primară, unde adulții – prinși în săli de clasă, pe holuri sau chiar în toalete – devin protagoniștii unui mister ce planează asupra acțiunilor nevăzute (și parțial cunoscute) ale copiilor.

Citește mai mult: ARMAND: Oglinzi sparte și reflexii întunecate

Tøndel, născut în 1990 la Oslo, provine dintr-o familie celebră – bunicii săi fiind Liv Ullmann și Ingmar Bergman. Și pentru cei care, poate, se întreabă cine a fost Ingmar Bergman, trebuie spus că el a fost un regizor de film și teatru care a oscilat între vis și realitate, mereu irascibil, niciodată pe deplin mulțumit și permanent în căutarea iubirii. Și se pare că tânărul Tøndel a moștenit o parte din această complexitate artistică, deoarece Armand, filmul său de debut, provoacă la introspecție și ruminație – acea ruminație născută din evenimente negative, percepute ca eșecuri.

De la începutul filmului, Tøndel te atrage într-o capcană regizorală subtilă. În calitate de spectator, tentația este să reacționezi rapid, să judeci, iar dacă aș fi fost în pielea directorului școlii, cred că aș fi chemat protecția copilului și/sau poliția, având în vedere gravitatea acuzațiilor (sau, poate, a lipsei lor). Însă regizorul nu își propune să exploreze soluțiile evidente. În acest sens, Armand amintește de Jagten (The Hunt) al lui Thomas Vinterberg, cu Mads Mikkelsen, care tratează o temă similară: ce se întâmplă atunci când un copil face o acuzație gravă, iar un adult susține contrariul? Pe cine alegem să credem?

Însă Tøndel refuză tehnicile de manipulare emoțională. Singura scenă care ar putea fi percepută ca ușor manipulantă implică o mamă – actriță și în film – care trece printr-o criză emoțională exprimată printr-o combinație de râs (prelungit și enervant) și plâns (scurt și răscolitor). Este o scenă lungă și dificilă, dar totuși reușită!

Un alt aspect remarcabil al filmului este utilizarea inteligentă a sunetului. Muzica apare cu moderație, Tøndel mizând în schimb pe tăceri încărcate de semnificație și pe sunete de fundal atent alese pentru a fi folosite în manieră narativă. Această decizie regizorală sporește tensiunea și accentuează atmosfera apăsătoare.

Pe măsură ce intrigile se desfășoară, devine clar că familiile celor doi copii implicați ascund mai multe lucruri decât s-ar fi presupus. Tøndel dezvăluie aceste conexiuni cu o delicatețe care evită senzaționalismul, lăsându-te să rumegi fiecare detaliu. Fiecare element creativ – de la scenografie la interpretare – contribuie la construirea unui climat captivant, astfel încât chiar și scenele în care personajele par a nu face nimic – stând într-o baie, într-o clasă sau pe hol – sunt încărcate de sens și emoție.

Distribuția este impecabilă. Nu există un actor principal asupra căruia să se concentreze toată atenția, deoarece întreaga echipă joacă la un nivel ireproșabil. Fiecare actor transmite cu subtilitate și autenticitate trăirile interioare ale personajului său. Dar dacă ar fi să aleg pe cineva, pot spune că am fost foarte plăcut impresionat de Renate Reinsve, cea care va juca împreună cu Sebastian Stan în filmul „Fjord”, regizat de Cristian Mungiu.

Finalul filmului aduce o notă de suprarealism, prin secvența dansului și scena în care o mamă este simbolic „sfâșiată” de părinții celorlalți copii, care în urma unor mici bucăți din adevărul care stă sub semnul întrebării, se năpustesc asupra celei vinovate de a fi părintele unui asemenea ”monstru”. Tøndel lasă spectatorul suspendat între real și imaginar, fără a oferi răspunsuri clare, dar generând întrebări incomode și necesare.

Armand nu este un film ușor de digerat. Este un thriller psihologic care provoacă, frământă și invită la introspecție. Prin refuzul soluțiilor facile și al manipulării emoționale, Halfdan Ullmann Tøndel demonstrează că poate deveni o voce importantă în cinematografia europeană, iar acest debut promite o carieră marcată de profunzime și rafinament artistic.

URMA/LEGACY by Dorian Boguță

Posted: 05/03/2020 by michaelaplaton in Film
Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
0

Legacy_poster web

Cel dintâi lungmetraj regizat şi co-scris de Dorian Boguță ar putea fi  surpriza acestui început de an, căci scenariul pune în ţesătura unui policier care ar putea părea unora comun- sumedenie de probleme morale, etice, psihanalitice. Şi o face cu minuţie, cu atenţie la sensuri şi nuanţe şi mai ales la relaţiile care au şi subtilităţi dar şi implicaţii ce aduc elementul special al acestei pelicule.

(mai mult…)

Fantomele lui Ismael

Posted: 20/09/2018 by michaelaplaton in Film
Etichete:, , , , , , , , , , , , ,
0

facebook-851x315-ismael

Texturat la maximum, cu defecte şi hiatusuri, filmul lui Arnaud Desplechin este încă o demonstraţie a faptului că există imperfecţiuni perfecte. Căci pelicula are o logică a ei şi numai a ei, alambicările unui univers interior ce pare al autorului însuşi purtându-ne în lumea asta tragicomică, excesivă dar captivantă, introducându-ne personaje complexe şi paradoxale ce ne conving însă şi ne vrăjesc.

(mai mult…)

The HUNT

Posted: 07/05/2016 by michaelaplaton in Film
Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , ,
0

the-hunt-898715l-imagine

Exceptional cineast, Thomas Vinterberg ne bucura prin dubla prezenta la Festivalul Filmului European cu noua sa productie The Commune, dar si cu drama din 2012, The Hunt, al carei coautor al scenariului este alaturi de Tobias Lindholm. Intensa, problematizanta si dura aceasta drama te face sa te revolti, te indigneaza si te emotioneaza pana la lacrimi si iti dinamiteaza intelegerea printr-o poveste relativ simpla, care este o demonstratie cinematografica a felului in care un fapt aparent minor, o minciuna a unui copil, poate degenera si distruge vieti.

images

Ceea ce ne uimeste in acest film este usurinta cu care oamenii se grabesc sa dea verdicte fara sa cerceteze daca nu cumva sunt bazate pe fapte nereale, felul inuman in care hartuiesc si trateaza un semen fara nici cea mai mica urma de compasiune, dar mai ales instinctele primare, de carnasier ce guverneaza micile comunitati in care legea o fac nu doar reprezentantii ei, ci si oamenii , de multe ori fara a discerne, fara a gandi, fara a cantari faptele si a cerceta radacina raului. Filmul este guvernat de o tensiune in crescendo, cu atat mai coplesitoare cu cat vine sa se cladeasca pe linistea aparenta a acelui gen de comunitate in care toata lumea se stie, peste care un presupus caz de agresiune sexuala asupra unui copil asterne multiple straturi de ura, neputinta, suferinta, razbunare, durere, discriminare, umilinta si nebunie escaladata.

5

Personajul principal este interpretat exceptional de Mads Mikkelsen, care isi mai pune inca o data in valoare imensul talent, versatilitatea si stiinta speciala a expresiei si a limbajului non verbal, fapt care i-a adus in anul lansarii premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, pentru rolul Lucas, ofertant in mod special pentu ca ii prilejuieste desfasurarea intr-o partitura in registru major, plina de trairi extreme si de sansa de a face un personaj remarcabil prin statura morala, si care alege sa nu se schimbe, sa nu se inraiasca, ramanand demn, egal cu el insusi, indiferent de felul in care ceilalti il trateaza, deplin incredintat ca are constiinta curata iar adevarul este de partea lui.

jagten-727467l-1600x1200-n-c06971da

Intr-un paradox ce pare aproape o hipnoza colectiva, toti cei care ar fi putut sa se indoiasca de vinovatia lui, nu o fac, Lucas fiind condamnat apriori, fara drept de apel, putinele persoane care lupta pentru si alaturi de el fiind fratele si cumnatii, fiul si proaspata iubita. In rest toate emotiile impartasite in timp cu prietenii de-o viata, toate experientele comune, amintirile, copilaria, adolescenta si tineretea traite laolalta nu mai inseamna nimic in fata tavalugului unei vinovatii prefabricate, argumentate circumstantial si alcatuite de fapt din frustrarile, ignoranta, rautatea, micimea umana si agresivitatea celorlalti, proiectate asupra personajului Lucas.

Este uimitor felul in care Vinterberg manuieste emotiile fruste si trairile primare, nedecodand prea mult si implicand major spectatorul, care se vede nevoit sa-si gaseasca propria grila cu care sa citeasca filmul. Emotional The Hunt nu te scapa din chingi nici o clipa, balansul antitetic aproape neverosimil al personajelor pozitive si negative fiind pana in ultima clipa unul neasteptat.

3

Finalul deschis, abrupt, atipic ne confrunta cu intoleranta manifesta – ce pare sa nu lase loc absolvirii de cruzime si vina, validand inca o data  talentul si inspiratia regizorala a lui Thomas Vinterberg. Sa nu uitam ca a fost un veritabil prodigy child al cinematografiei, ca in 1989 era cel mai tanar student al Facultatii de Film daneze, iar  pelicula lui de absolventa, The Last Call , a fost nominalizata la Oscar in 1994.

6

Provocatoare si realista intr-un mod socant, aceasta drama psihologica pune fata in fata limitele naturii umane vs personajul colectiv reprezentat de comunitate si ne ofera un thriller remarcabil condus regizoral, jucat si filmat – ce arunca in scena teme majore precum intoleranta si injustetea acuzatiilor nefondate, intr-o lume care nu iarta si nu uita.