Michaela Platon:
„The Hateful Eight” sau Tarantino redivivus
Nu au trecut decât 2 ani şi iată-l pe Tarantino reinventându-se (pentru a câta oară ??) cu acest hibrid, western –policier- thriller- comedie neagră, care o să ne bântuie în următoarele zile, săptămâni, până vom fi epuizat starea în care ne introduce, şi ea ciudată ca şi The Hateful Eight însuşi. Dar cum ar putea fi altfel o creaţie Tarantino, decât ieşită din tipare de la început până la sfârşit, slalomând prin genuri, înghesuind personaje şi actori mari într-o distribuţie de fiecare dată de invidiat, şarjând cu un soi special de insolenţă în replici deconcertante, teatralizând, iscând sentimente contradictorii şi blufând, şfichiuind în dialog- toate într-un fel atât de particular, încât l-am defini chiar ”tarantinesc”. Inepuizabile ca imaginaţie scenariile lui sunt elaborate minuţios, dar au şi fluiditatea lucrurilor ce par a veni de la sine, din aceeaşi sursă care a născut şi Reservoir Dogs, Pulp Fiction, Kill Bill, Inglorious Basterds sau Django Unchained. Iar unei inventivităţi de asemenea factură, de geniu am putea spune, i se adaugă o ştiinţă aparte de a scrie personajele special pentru actorii cărora le sunt destinate, de a ţine în mână şi a pune în operă scriptul, şi de a ne uimi la tot pasul cu felul în care amalgamează totul şi scoate din “pălăria” lui de magician al ecranului -ba un iepuraş, ba o cobra, ba un porumbel, ba un crocodil.
Impecabil cinematografiat, acest The Hateful Eight are toate trade-markurile lui Tarantino şi încă ceva pe deasupra- căci la fiecare film mintea lui mai scapără câte ceva cu totul nou, în aşa fel încât să nu putem să spunem nici o secundă că e previzibil. Aşa că deşi are 169 de minute, pelicula nu curge greu, dialogul este într-atât de alert încât nu te lasă să oboseşti, dinamica liniilor de forţă este atât de schimbătoare şi rapidă încât nu ai nici un respiro: te oripilezi, râzi, te înfiori, te întrebi, faci supozitii, te uimesti, orice, dar nu rămâi în nici un caz indiferent, căci filmele marca Tarantino au această ştiinţă particulară de a te implica şi de a nu te scăpa din gheare pănă la final (şi mult după acesta…)
Muzica o semnează Ennio Morricone, genericul de început fiind unul senzaţional, cu o mişcare a camerei de o lentoare înnebunitoare pe o cruce cu un Crist înzăpezit, lărgirea cadrului permiţând într-un final cuprinderea mişcării unei diligenţe într-un tablou static cu o mare de zăpadă. Peste toate muzica punând stăpânire pe spectator înainte de a-l introduce în film, o performanţă cu care nu oricine se poate lăuda.
Absurd şi sângeros peste măsură, filmul ridiculizează genuri şi atitudini într-o armonie a jocului actoricesc absolut remarcabilă. Samuel L Jackson este regele peliculei şi al inimii regizorale a lui Tarantino, Kurt Russell face un rol care ne aminteşte ce actor înzestrat este şi ne întrebăm de ce nu îl distribuie mai des regizorii, Michael Madsen îşi păstrează farmecul particular, Tim Roth e elegant, insidios şi precis în interpretarea lui Oswaldo Mobray, Bruce Dern ne bucură cu o prezenţă regală, iar Jannifer Jason Leigh face o partitură de senzaţie în rolul criminalei fără scrupule. În acest univers al lui Tarantino personajele se mişcă după o logică particulară, care se coagulează treptat, şi au rezoluţii paradoxale ce frizează patologicul, totul într-o cavalcadă de replici pline de miez şi umor negru.
Structura acestui spaghetti western ( în 5 capitole cu nume distincte ce prefigurează metaforic acţiunea din ele + o pauză…de respirat/râs!) dinamitează şi ea orice lucru ştiut şi făcut în genul acesta de film, şi ne place -zău că ne place la nebunie- felul în care se autopersiflează Tarantino, cu o artă a extrapolării şi o ironie demne de un maestru al scenariului.
Chiar şi atunci când devine repetitiv într-o scenă sau replică, marele Q este de fapt într-un exerciţiu de epuizare a unei stări/a unei conotaţii pe care o foloseste apoi ca pe o trambulină cu care relansează filmul.
The Hateful Eight este neîndoielnic o experienţă demnă de Tarantino care, habar nu am cum, reuşeşte nu să crească, să se rafineze sau să îşi dezvolte arta de la un film la altul, ci pur şi simplu să se reinventeze cu alte coordonate, păstrându-şi în acelaşi timp elementele definitorii, care s-au clasicizat deja.
Marcel Platon:
Nu sunt extaziat după ce am văzut The Hateful Eight, dar mă simt foarte bine, zâmbesc și încă mai ”văd” scene în minte și arunc o replică, două, la multe ore după vizionare.
Știam că e înnebunit după The Thing (recunosc și eu am fost impresionat la acea vreme de filmul lui John Carpenter, văzut pe casetă video, în anii 80, la cabana Padina), dar nu m-am gândit că îl va distribui pe Kurt Russell în rol de vânător de recompense, deși acum opt ani l-a inclus în Death Proof, pe post de cascador.
A fost un scandal acum câteva zile (sau să fie marketing?) referitor la prezentarea în câteva cinematografe a filmului pe 70 mm Ultra Panavision” — un format care nu a mai fost utilizat timp de aproape 50 de an, și în afară de câteva filmări exterioare cu zăpadă, munți frumoși, diligențe, căcăstoare și șase cai frumoși, totul se petrece în diligență și în prăvălia lui Minnie! Singura explicație a acestei alegeri extravagante de a a folosi capturi pe peliculă de 65 de milimetri Ultra Panavision e nostalgia, cu toate că scenele din interior sunt parcă pictate (e drept, cu prea mult roșu). Și totuși teoria spune că acesta este cel mai performant format în care poți înregistra conținut video, cu toate că există o cameră avansată- RED Dragon cu senzor 8K full-frame- care se pare că va fi utilizată pentru noul film de la Marvel, Guardians of the Galaxy, Vol. 2.
În filmele lui Tarantino replicile formează vortexul care aspiră atenția spectatorilor, dar de data asta m-am ținut tare și am fost atent la modul în care a filmat, la firul poveștii și la reacțiile actorilor. În plus, Quentin este imprevizibil! Reușește la fiecare film să mă mai surpindă cu ceva, nu numai cu violența, considerată trivială de unii sau cu sarcasmul, deranjant pentru alții. Rar am văzut asemenea tensiuni create între personaje, schimbări radicale, toate într-o logică admirabilă, care m-au făcut să uit de trecerea timpului. Mă gândeam că voi înțepeni pe scaun, dar nu a fost așa. Am și spus la un moment dat că parcă urmăresc o ecranizare a unui roman scris de Agatha Christie!
Clar sunt subiectiv, pentru că eu aveam un personaj favorit (chiar din trailer) și numele lui este Samuel L Jackson, fratele dintr-o altă mamă al lui Tarantino! Dacă intenția lui este să nu îndrăgești niciunul dintre cei prezenți în film, eu am ieșit din tipar: în afară de Chaning Tatum și Michael Madsen, toți ceilalți erau o încântare când jucau.
Sunt patru ”odioși” nominalizați la Oscar: Samuel L. Jackson, Bruce Dern, Demián Bichir și Tim Roth, iar alți patru -Jennifer Jason Leigh, Demián Bichir, Gene Jones și Channing Tatum- singurii actori care nu au mai lucrat înainte cu Tarantino, ultimul ”asasinându-l” pe regizor cu e-mail-uri până ce acesta a fost impresionat de insistență și curaj. Că nu pentru talent l-a distribuit!
Coloana sonoră vă îmbie chiar de la început și am aflat că Ennio Moricone a și luat Globul de Aur pentru ea. Este un mariaj perfect între muzica lui (în special la începutul capitolului unu) și filmările exterioare. Este ceva ce nu am mai auzit de 40 de ani de la filmele cu pac pac (așa le spuneam filmelor western)
The Hateful Eight este un început perfect de an (iarnă în film, iarnă la noi), un film a cărui acțiune se petrece mult într-o cameră, dar în care sunt atât de multe tipologii, acțiuni și replici, încât ai senzația că o parte din lume și-a făcut loc într-un spațiu atât de mic.
Regizor: Quentin Tarantino
Scenariu: Quentin Tarantino
Cu: Samuel L. Jackson, Kurt Russell, Jennifer Jason Leigh, Demián Bichir, Tim Roth, Michael Madsen, Bruce Dern, James Parks, Dana Gourrier, Zoë Bell, Gene Jones, Craig Stark, Belinda Owino, Channing Tatum
Radiotopic 