Când te duci la un horror trebuie să te îngrozești, când alegi un thriller e musai să te sperii! Ce am constatat în timpul vizionării lui The Forest, în regia tânărului Jason Zada (să fim îngăduitori, pentru că e rookie)? Că am vecini de scaun foarte sperioși! La fiecare apariție bruscă de pe ecran sărea vecinul de doi coți! Eu de ce nu săream? Pentru că mă așteptam la așa ceva! Mai ales de la un începător în lung metraje și mai ales de la un bătrân cinefil ca mine care a fost speriat de mic cu Rosemary’s Baby.
Natalie Dormer este Margaery Tyrell din Urzeala tronurilor, Cressida din Hunger Games, Victoria de care era îndrăgostit Casanova (2005), dar care aici joacă dublu rol; nu precum Tom Hardy în Legend, ci un rol mai ușurel de soră geamănă care își caută cealaltă jumătate de care e legată printr-un flux/țiuit/ton constant.
Subiectul filmului putea fi foarte bine exploatat: este vorba despre un loc din Japonia-pădurea Aokigahara- care a devenit faimos în rândul japonezilor care doresc să îşi pună capăt zilelor sau celor dornici să se întâlnească, noaptea, cu plăsmuiri! Ziua ele apar mai rar!
Revenind la problema de execuție regizorală, dacă ar fi fost îndeplinită corect , ar fi ieșit un horor de toată frumusețea! Așa, e un hororruț, ceva, vorba reclamei, ocheiuț, cu un început promițător, dar cu un final ratat, căruia sper să nu i se găsească o continuare! Din punct de vedere cinematografic, The Forrest este foarte bine filmat, iar detaliile pentru acest gen de film nu au fost omise. Mai greu a fost pentru regizor să fie atent la anumite aspecte de credibilitate și nu puține au fost scenele în care am zâmbit amuzat, datorită unor scăpări care fac producția să deraieze, iar încercările de revenire să fie chinuite. Și ciuda personală a fost mare pentru că atunci când ai poveste, imagine foarte bună, chiar și actori descurcăreți, e frustrant să dai cu oiștea în gard. Ca să nu mai pomenesc de spectacolul sonor care ajută enorm filmul!
Nici nu v-aș recomanda vreodată (eu am încercat acest lucru) să vă uitați la un horror fără sunet. Dacă veți face acest exercițiu, veți realiza cât de mult înseamnă zgomotele, ”fojgăielile”, pașii, respirațiile, gemetele, urletele, tânguirile sau muzica aranjată special pentru a vă relaxa sau încorda! Coloana sonoră dă ritmul, dă bătăile de inimă și cu cât efectele sonore sunt mai reale și recognoscibile, cu atât sporesc efectul urmărit. De aceea filmele mute aveau nevoie de multă imaginație, flash-uri vizuale, reacții faciale și pauze de scris mesaje atunci când era imposibil să dai cursivitate și substanță! Precum elementele ajutătoare la jocul mim! Chipurile pot exprima spaimă, dar sunetul dă impresia de realitate.
La filmele de groază oamenii maturi sunt mai greu de speriat, pentru că ei realizează că e numai un film, iar copiii uită acest aspect! Atunci când și cei mari se lasă în voia filmului, sar de pe scaune (vezi reacțiile vecinului din sală). Cei care ajung să evalueze pericolul, să anticipeze, să analizeze lucid și să rămână calmi, sunt mult mai greu de speriat! Și atunci trebuie să surprinzi…așa cum e și cu magia! Îndreaptă-i atenția spre alt obiect/ființă/nălucă și ”atacă-l” de unde se așteaptă cel mai puțin.
Concluzia mea după The Forrest? Rămâi dezorientat!Nu e bun, dar nu e nici rău! E cel mai grav verdict dat unei pelicule: a fost așa și așa!
Regizor: Jason Zada
Scenariu: Nick Antosca, Sarah Cornwell, Ben Ketai
Cu: Natalie Dormer, Eoin Macken, Stephanie Vogt
Radiotopic 