Sâmbătă, 2 noiembrie, au fost decernate premiile festivalului internațional de film fantastic, Dracula Film Festival. Marele premiu al festivalului, Dracula Trophy 2024 a fost câștigat de filmul „M” (Macedonia de Nord, 2023, r: Vardan Tozija).
Vincent este un film care iese din tiparele clasice ale genului fantasy și se așază într-un registru original de tip „coming of age”. La prima vedere, povestea pare a fi despre o prietenie neobișnuită între Viggo, un adolescent vulnerabil, și Vincent, un adult cu un aer binevoitor, dar enigmatic. Însă ceea ce la început pare un sprijin pentru tânărul protagonist se transformă într-o experiență întunecată și plină de suspans.
Viggo, interpretat cu sensibilitate de Herman Knop, este un băiat de 14 ani care provine dintr-un mediu dificil, o familie disfuncțională, și devine ținta bullying-ului la școală. Lipsa unui suport emoțional real îl face să-și găsească alinarea în supranatural și imaginație. Întâlnirea lui cu Vincent, un vânzător de înghețată aparent inofensiv, devine punctul central al filmului. Între cei doi se leagă o relație de prietenie care, departe de a fi liniștitoare, escaladează treptat într-o explorare a zonelor întunecate ale personalității și a limitelor eticii și ale încrederii.
Sub regia lui David Noel Bourke, pelicula își propune mai mult decât să relateze o simplă întâlnire între un adolescent și un adult ciudat; ea explorează tema relațiilor dintre generașii diferite, a inocenței expuse și a transformării prin influențe exterioare.
Prin stilul său vizual captivant și prin substraturile psihologice, filmul ne oferă mai mult decât o poveste de prietenie neconvențională; ne propune o reflecție asupra felului în care realitatea și fantezia se împletesc, influențând dezvoltarea și percepțiile unui tânăr într-o perioadă vulnerabilă a vieții sale.
David Noel Bourke și-a dezvoltat o carieră în film prin crearea unor lungmetraje independente cu o profundă încărcătură emoțională, precum Bakerman, care a avut succes în circuitul festivalurilor și a fost premiat la nivel internațional. Stilul său se remarcă prin subtilitatea cu care construiește universuri complexe, puzzle-uri psihologice animate de personaje intense și de un umor negru, detaliu regăsit și în Vincent.
Vincent este un film de neratat pentru cei care caută o poveste introspectivă și provocatoare, care reușește să combine elemente de soft horror și fantasy într-o meditație despre complexitatea relațiilor umane și formarea identității.
Deus Irae al regizorului Pedro Cristiani aduce în fața publicului un horror-thriller intens și provocator, un film ce ne introduce într-o lume unde religia și supranaturalul se întrepătrund în mod brutal și imprevizibil, explorând lupta unui preot excomunicat cu demonii reali, dar și unii simbolici, care bântuie sufletele oamenilor.
Filmul îl urmărește pe protagonist, un preot marcat de propria lui dualitate, care își dedică viața unei misiuni neortodoxe și periculoase. Acest preot, împreună cu alți doi clerici, aparține unui ordin excomunicat și folosește metode radicale în exorcizare, de la rugăciuni și incantații, la forță fizică și arme letale. Povestea se învârte în jurul dilemei morale și a încercărilor extreme prin care trec acești duhovnici. La fiecare exorcizare, preotul intră într-o zonă gri, unde credința devine o armă ambivalentă.
Pedro Cristiani, regizor și scenarist, și-a făcut debutul în cinematografie în 1997 ca scenarist al filmului Moebius. De atunci, Cristiani a continuat să exploreze teme întunecate și să construiască universuri cinematografice bântuitoare. Deus Irae, o extensie a scurtmetrajului său din 2010, este realizat cu susținerea Studioului Molino și Hudsonman Inc și reprezintă o evoluție semnificativă în viziunea sa artistică.
Estetica filmului este intensă și tulburătoare, fiecare cadru reflectând influențele artistice majore – fie că este vorba de peisaje infernale în stilul lui Bosch sau de imagini tulburătoare inspirate de Bacon. Atmosfera este densă și încărcată, iar fiecare confruntare dintre clerici și cei posedați capătă accente aproape ritualice, amintind de o procesiune caracterizată prin sacrificii. Regizorul creează o tensiune palpabilă, unde spectatorul este prins între fascinație și repulsie, între empatie pentru preot și teama de latura sa întunecată.
Prin Deus Irae, Cristiani oferă o reflecție tulburătoare asupra complexității credinței și a limitelor umanității. Filmul își provoacă publicul să se întrebe cât de departe poate merge credința atunci când se confruntă cu răul absolut și dacă există vreo mântuire în violență. Cu o abordare vizuală captivantă și o narațiune profundă, Deus Irae este o alegorie modernă a luptei dintre lumină și întuneric.
Ultima călătorie a lui Demeter, regizat de André Øvredal, aduce o nouă perspectivă asupra unui episod puțin explorat din romanul clasic Dracula de Bram Stoker. Adaptând capitolul „Jurnalul căpitanului” într-un horror supranatural cu accente gotice, filmul propune o experiență cinematografică intensă, tensionată și îmbibată de atmosfera sumbră a unei curse fără scăpare.
„M”, regizat de macedoneanul Vardan Tozija, este un film cu o vibrație profundă și o subtilitate emoționantă care ne-a impresionat chiar în seara în care am ajuns la Festivalul de Film Dracula. Ioan Big, directorul festivalului, ne avertizase că „M” este o creație aparte, dar filmul ne-a depășit cu mult așteptările – cu drama intensă și artistică, care provoacă și captivează prin multiplele sale straturi de semnificații.
Pe lângă Tom Hardy, ultima parte a trilogiei Venom îi are în distribuție pe Chiwetel Ejiofor, Juno Temple, Rhys Ivans, Peggy Lou, Alanna Ubach, Cristo Fernández și Stephen Graham. Kelly Marcel, care a scris și produs primele două filme „Venom”, a regizat „Last Dance” și a scris scenariul, în timp ce Hardy a fost producătorul executiv și cel care a mai dezvolat, pe ici, pe colo, povestea.
Ali Abbasi, unul dintre cei mai talentați regizori ai noului val cinematografic european, ne surprinde din nou cu filmul The Apprentice. Regizorul, cunoscut pentru explorările sale cinematografice curajoase și provocatoare, își îndreaptă atenția de această dată asupra anilor de formare ai lui Donald Trump și relația sa mentor-ucenic cu Roy Cohn, un personaj controversat și influent în politica americană a anilor ’70 și ’80.
Când filmul de groază Smile a debutat în 2022, acesta a depășit așteptările, dovedindu-se a fi un succes și câștigând peste 200 de milioane de dolari. Ceea ce nu e puțin, ținând cont că bugetul estimativ a fost de 17 milioane…
În timpul interviurilor de la sfâșitul anului 2022, scriitorul și regizorul Parker Finn declarase deja că a lăsat în mod intenționat porțiuni neclare din primul film, cu diverse intrigi nerezolvate, exprimându-și în același timp interesul pentru explorarea acestor detalii într-o potențială continuare. Mai mult, el a remarcat că o continuare ar fi semnificativ diferită de prima realizare, declarând că el crede că „mai sunt multe lucruri interesante de explorat în lumea Smile… și aș dori să mă asigur că pot face un nou film, mai incitant și pe care publicul nu îl anticipează. De asemenea, vreau să găsesc câteva modalități noi de a-i speria și de a-i face să sară din scaun.”
Ei bine, se pare că lui Parker, care a scris și scenariul, i-a ieșit din nou pasiențele! Și nu mare îmi va fi mirarea dacă această poveste centrată pe un zâmbet (despre care îi spuneam unui prieten, aseară după vizionare, că îmi aduce aminte de rânjetul lui Jack Nicholson din The Shining), nu va depăși prima peliculă.
Ca fapt divers, apare și Ray Nicholson, fiul lui Jack Nicholson și al fostului model Rebecca Brousard, iar mișcarea de a-l pune și pe unele afișe promoționale a fost una de marketing.
Ray a spus despre tatăl său: „Suntem oameni foarte diferiți. Eu m-am născut în 1992, el s-a născut în 1937. Lucrurile care mă afectează pe mine, nu îl ating pe el. Dar este evident că îl iubesc: el este inspirația mea și eroul meu. Sunt cel mai norocos copil din lume!… Am luat cina cu el în fiecare seară și l-am studiat cu atenție. Deci, bineînțeles că prin zâmbet vom fi oarecum asemănători.”
Personajul principal, Skye Riley, o vedetă pop, aduce în centrul poveștii o dimensiune fascinantă de vulnerabilitate, expunând partea nevăzută a faimei și presiunile care vin odată cu aceasta. Parker Finn își asumă riscul de a o introduce pe Skye într-un spațiu foarte recognoscibil, cu trimiteri către staruri ca Lady Gaga, Madonna, Rihanna sau Britney Spears, în mod indirect, prin similitudinile cu stilul lor de viață. Turneele obositoare, videoclipurile elaborate și contactul constant cu fanii creează un fundal realist, care, paradoxal, intensifică natura suprarealistă a entității care urmează să ”ocupe” noua gazdă.
„Smile 2” este, în esență, mai mult decât un simplu film de groază – este o examinare a presiunilor faimei, o explorare a vulnerabilității umane și o demonstrație că frica poate proveni nu doar din exterior, ci și din interiorul nostru. Fanii primului film vor fi cu siguranță recompensați, dar acest sequel are și potențialul de a atrage un public mai larg, datorită complexității și inovației sale narative.
Distribuție: Naomi Scott (The 33, Power Rangers, Alladin, Charlie’s Angels), Rosemarie DeWitt (Poltergeist, La La Land, Rachel Getting Married), Dylan Gelula (a jucat recent alături de Nicholas Cage în Dream Scenario), Raul Castillo (Army of the Dead și anul trecut în Cassandro), Miles Guitierrez-Riley (On the Come Up) și minunatul Kyle Galner (Bones, Veronica Mars).
Nimeni nu poate să nege că un sequel este de obicei nu doar tributar filmului primordial, dar uneori şi condamnat apriori de comparaţia cu acesta din urmă. Aşa că twistul pe care îl face Todd Phillips în calitate de regizor şi co-scenarist cu acest film, este unul spectaculos. Căci nu m-aş fi aşteptat niciodată să urmeze un musical – dar ştiţi voi cum e cu acest „niciodată”.
Acum , după ce am văzut filmul, nu mai este de mirare de ce s-a uimit toată lumea şi a primit atâtea premii la Festivalul de Film de la Veneția!
Căci Bogdan Mureșanu reuşeşte performanța rară de a pune în pagina cinematografică o poveste credibilă (chiar dacă e una fictivă), cu care ne putem identifica într-un fel sau altul toţi cei care am trăit vremurile acelea. Dar ceea ce te cucereşte iremediabil – dincolo de distribuţia excepţională, pt care o felicit din inima pe Viorica Capdefier – este îmbinarea fluidă a poveştilor ce formează scenariul şi mai ales felul în care se contrabalansează magistral momentele de comic de limbaj şi de situaţie, într-un script ce îi aparţine deasemenea regizorului.