
Inițial, Hurry Up Tomorrow părea genul acela de proiect ambalat să promoveze o piesă muzicală sau un album nou — mai ales când vezi că e co-scris de Abel Tesfaye, alias The Weeknd, și îl are pe acesta în rolul principal. Dar filmul nu face asta. Nu promovează nimic. Nu are nici măcar acel strat superficial de PR artistic. Se joacă un pic cu imaginea lui The Weeknd — acel muzician ciudat, cu accente emo — dar fără să o glorifice. Povestea e structurată ca un album vizual, însă chiar și ideea de „album” pare suspendată: nu există un fir narativ muzical clar, iar dacă există un album asociat, pare că a fost lansat separat și fără legătură reală cu filmul.
Citește mai mult: „Hurry Up Tomorrow” – între clip și visHurry Up Tomorrow nu e nici film în sensul clasic, nici videoclip muzical extins. E un… vizual. Un obiect cinematografic care poate fi privit. Atât. Nu te implică emoțional, nu cere prea mult de la tine și nu oferă prea mult în schimb. Are aerul unei călătorii prin stări, mai degrabă decât prin fapte sau întâmplări.
Subiectul? Un turneu epuizant al unui artist. Avem drame de backstage? Sigur. Iubiri pasagere? Poate — dar într-o lume în care ideea de „groopie” pare învechită, ce mai înseamnă o aventură de o noapte? Ce înseamnă intimitatea când totul e filtrat printr-o lentilă instagramabilă? Filmul dă senzația că încearcă să răspundă, dar se pierde în propriile estetisme. Momentele de respiro, departe de viața de star, sunt compuse în cadre „frumoase”: plimbări printr-un carnaval nocturn, baruri cu lumini calde și cocktailuri scânteietoare, scene urbane filmate de pe bancheta unei mașini care trece printr-un oraș luminat artificial.
Trey Edward Shults — cunoscut pentru It Comes At Night (2017) dar și pentru Waves (2019), un film hipersenzorial și obositor vizual — își reia aici stilul. Doar că de data asta, în loc să amplifice emoții, stilul obosește prin lipsa lor. Am remarcat o scenă care aduce vag cu Vanilla Sky: străzi goale, atmosferă onirică, alienare urbană. Doar că acolo (în filmul lui Cameron Crowe), Times Square-ul pustiu a fost real — închis special de NYPD pentru filmare, cu un preț de peste 1 milion de dolari. Aici, pare clar lucrat cu CGI, și poate tocmai de aceea nu are același impact visceral.

Distribuția are câțiva ”colaci” de salvare. Jenna Ortega, cunoscută din Wednesday, e singura care pare vie în tot acest peisaj stilizat. Expresivă, implicată, aduce un soi de ordine într-un haos emoțional inert. Nu e o revelație, dar e prezentă, și asta contează.
Barry Keoghan e, ca de obicei, greu de ignorat. Nu are un rol spectaculos — e mai degrabă un agent, un „prieten din industrie” care încearcă să țină locomotiva pe șine. Dar chiar și așa, are acea intensitate ciudată care-l face să umple ecranul. Așa cum o făcea în The Banshees of Inisherin, unde a fost magnetic și tulburător. Aici însă, e mult sub capacitatea lui.
În cele din urmă, Hurry Up Tomorrow pare un proiect făcut mai degrabă pentru creatorii săi decât pentru public. Un film naiv și abulic, cu o formă lucioasă dar cu un conținut aproape inexistent. Nu e nici amuzant, nici emoționant, nici ironic. E un obiect de artă frumos ambalat, dar gol. Poate că nici nu și-a propus altceva. Doar că în cinema, simplul fapt că arăți bine sau cânți bine… nu e suficient.
Regizor: Trey Edward Shults
Scenariu: Trey Edward Shults, Abel Tesfaye, Reza Fahim
Distribuție: Abel Tesfaye, Jenna Ortega, Barry Keoghan
Data de lansare: May 16, 2025


