Posts Tagged ‘Bad Unicorn’


Într-un moment în care horrorul independent pare să fi epuizat toate unghiurile posibile de abordare — camera fixă, found footage, trauma domestică ca substitut pentru groază —, Ben Leonberg vine cu ceva ce ar putea suna, pe hârtie, ca o glumă de scenarist beat: un film de groază văzut din perspectiva unui câine. Doar că Băiatul Bun (titlu original: Good Boy) nu e nici parodie, nici experiment postmodern. Este, în mod surprinzător, un film cu o inimă sinceră, ba chiar duios în felul lui, care ia în serios atât spaimele, cât și privirea protagonistului său patruped.

Citește mai mult: „The Good Boy” – filmul care privește lumea prin ochii unui câine

În centrul filmului, Todd (Shane Jensen) — un bărbat bolnav, retras într-o cabană „blestemată” din pădure — devine obiectul unei amenințări spectrale. Însă adevăratul subiect este Indy, câinele său, și modul în care lumea (umană, naturală, supranaturală) se reconfigurează prin ochii lui. Leonberg — care îl filmează pe propriul său câine, un Nova Scotia Duck Tolling Retriever pe nume Indy — pare să știe exact ce face: ochii animalului sunt, simultan, un instrument de empatie și un abis în care privirea spectatorului se pierde. cea mai mică și, poate, cea mai subtilă dintre rasele de retrieveri, crescută pentru un tip de vânătoare care se bazează pe seducție, nu pe forță.

“Tolling-ul” din numele său vine de la verbul englezesc to toll, adică “a ademeni”: în vânătoare, Toller-ul se joacă și aleargă pe malul apei pentru a stârni curiozitatea rațelor, făcându-le să se apropie — o mică manipulare naturală, o strategie vizuală. E un detaliu istoric care pare să se reflecte ironic și în filmul lui Leonberg: Băiatul Bun funcționează la rândul lui ca un exercițiu de “tolling” cinematografic, atrăgând privirea spectatorului prin inocența unui câine, doar pentru a-l arunca, brusc, într-o stare de neliniște și groază.

Rasa aceasta, cu blană arămie și ochi care par mereu în pragul unei întrebări, a fost dezvoltată în secolul al XIX-lea în Nova Scotia, probabil din încrucișări între Labrador, Spaniel de Apă, Setter, Collie și poate Golden Retriever. De aici și amestecul de calități contradictorii: curaj și fragilitate, disciplină și impuls ludic. Indy, în film, le are pe toate. E, simultan, un câine dresat exemplar și un actor natural, un animal care se mișcă prin lume cu acea grație neștiută pe care oamenii încearcă s-o imite prin regie.

Unul dintre cele mai frumoase lucruri din Băiatul Bun este felul în care regizorul refuză să „umanizeze” excesiv câinele. Nu avem monolog interior, nu avem gesturi „drăguțe” forțate. În schimb, avem tăceri, scâncete, unghiuri joase care transformă spațiul casei într-un teritoriu incomensurabil, aproape labirintic. Când Leonberg montează o sperietură folosindu-se de reflexia unei figuri malefice în ochiul lui Indy, nu e doar o demonstrație de virtuozitate vizuală, ci o mică revelație despre cinema: imaginea ca oglindă a fricii.

Filmul conține și scene mai dure, în care câinele este legat, bruftuluit, împins — momente greu de privit, tocmai pentru că Leonberg nu le filmează cu detașare, ci cu o cruzime realistă, care nu pare să caute spectacolul, ci empatia. Aici se joacă totul: cât poți îndura să vezi un animal suferind înainte ca filmul să devină, pentru tine, de nesuportat?

Firește, filmul are și momentele lui de ezitare — unele secvențe alunecă în confuzie senzorială, nu mereu intenționată. Leonberg întinde coarda subiectivității canine până aproape de rupere: visul, halucinația, percepția distorsionată de miros și sunet se amestecă într-un flux dens, greu de urmărit. Dar poate tocmai în această incertitudine stă forța filmului. Nu știm dacă vedem un blestem real sau doar felul în care un câine percepe degradarea fizică și mentală a stăpânului său.

Într-un cinema saturat de CGI-uri și de spaime algoritmizate, Băiatul Bun e un mic miracol de austeritate. Totul e redus la esență: un om, un câine, o casă și o prezență care s-ar putea să nu existe. Și, în centrul acestei austerități, o interpretare care — trebuie spus — rivalizează cu cele mai bune performanțe actoricești non-umane din ultimul deceniu. Indy (câinele actor) joacă cu o concentrare care rupe bariera dintre „animal dresat” și „personaj de cinema”.

Ben Leonberg debutează cu un film care e, simultan, horror, poem de fidelitate și eseu despre percepție. Nu e un film „mare”, dar e unul care se simte viu, tulburător, aproape inadecvat de sincer. Iar când, în ultimul cadru, Indy privește în gol — nu știm dacă spre spirit, moarte sau pur și simplu spre o lume pe care nu o mai înțelege —, Leonberg pare să ne spună că ochii unui câine pot fi cel mai onest ecran pe care îl avem.


Armand, noul film norvegian scris și regizat de Halfdan Ullmann Tøndel și distribuit de Bad Unicorn, se prezintă ca un thriller aparte, care depășește convențiile genului. Are toate caracteristicile clasice ale unui thriller – răsturnări de situație șocante, tăceri apăsătoare, prim-planuri pline de emoție și interacțiuni tensionate. Însă tensiunea reală vine dintr-un spațiu neașteptat: școala primară, unde adulții – prinși în săli de clasă, pe holuri sau chiar în toalete – devin protagoniștii unui mister ce planează asupra acțiunilor nevăzute (și parțial cunoscute) ale copiilor.

Citește mai mult: ARMAND: Oglinzi sparte și reflexii întunecate

Tøndel, născut în 1990 la Oslo, provine dintr-o familie celebră – bunicii săi fiind Liv Ullmann și Ingmar Bergman. Și pentru cei care, poate, se întreabă cine a fost Ingmar Bergman, trebuie spus că el a fost un regizor de film și teatru care a oscilat între vis și realitate, mereu irascibil, niciodată pe deplin mulțumit și permanent în căutarea iubirii. Și se pare că tânărul Tøndel a moștenit o parte din această complexitate artistică, deoarece Armand, filmul său de debut, provoacă la introspecție și ruminație – acea ruminație născută din evenimente negative, percepute ca eșecuri.

De la începutul filmului, Tøndel te atrage într-o capcană regizorală subtilă. În calitate de spectator, tentația este să reacționezi rapid, să judeci, iar dacă aș fi fost în pielea directorului școlii, cred că aș fi chemat protecția copilului și/sau poliția, având în vedere gravitatea acuzațiilor (sau, poate, a lipsei lor). Însă regizorul nu își propune să exploreze soluțiile evidente. În acest sens, Armand amintește de Jagten (The Hunt) al lui Thomas Vinterberg, cu Mads Mikkelsen, care tratează o temă similară: ce se întâmplă atunci când un copil face o acuzație gravă, iar un adult susține contrariul? Pe cine alegem să credem?

Însă Tøndel refuză tehnicile de manipulare emoțională. Singura scenă care ar putea fi percepută ca ușor manipulantă implică o mamă – actriță și în film – care trece printr-o criză emoțională exprimată printr-o combinație de râs (prelungit și enervant) și plâns (scurt și răscolitor). Este o scenă lungă și dificilă, dar totuși reușită!

Un alt aspect remarcabil al filmului este utilizarea inteligentă a sunetului. Muzica apare cu moderație, Tøndel mizând în schimb pe tăceri încărcate de semnificație și pe sunete de fundal atent alese pentru a fi folosite în manieră narativă. Această decizie regizorală sporește tensiunea și accentuează atmosfera apăsătoare.

Pe măsură ce intrigile se desfășoară, devine clar că familiile celor doi copii implicați ascund mai multe lucruri decât s-ar fi presupus. Tøndel dezvăluie aceste conexiuni cu o delicatețe care evită senzaționalismul, lăsându-te să rumegi fiecare detaliu. Fiecare element creativ – de la scenografie la interpretare – contribuie la construirea unui climat captivant, astfel încât chiar și scenele în care personajele par a nu face nimic – stând într-o baie, într-o clasă sau pe hol – sunt încărcate de sens și emoție.

Distribuția este impecabilă. Nu există un actor principal asupra căruia să se concentreze toată atenția, deoarece întreaga echipă joacă la un nivel ireproșabil. Fiecare actor transmite cu subtilitate și autenticitate trăirile interioare ale personajului său. Dar dacă ar fi să aleg pe cineva, pot spune că am fost foarte plăcut impresionat de Renate Reinsve, cea care va juca împreună cu Sebastian Stan în filmul „Fjord”, regizat de Cristian Mungiu.

Finalul filmului aduce o notă de suprarealism, prin secvența dansului și scena în care o mamă este simbolic „sfâșiată” de părinții celorlalți copii, care în urma unor mici bucăți din adevărul care stă sub semnul întrebării, se năpustesc asupra celei vinovate de a fi părintele unui asemenea ”monstru”. Tøndel lasă spectatorul suspendat între real și imaginar, fără a oferi răspunsuri clare, dar generând întrebări incomode și necesare.

Armand nu este un film ușor de digerat. Este un thriller psihologic care provoacă, frământă și invită la introspecție. Prin refuzul soluțiilor facile și al manipulării emoționale, Halfdan Ullmann Tøndel demonstrează că poate deveni o voce importantă în cinematografia europeană, iar acest debut promite o carieră marcată de profunzime și rafinament artistic.


Another Round”, cel mai recent film în regia lui Thomas Vinterberg, cu Mads Mikkelsen în rolul principal, a fost selectat la cea de 73-a ediție a Festivalului Internaținal de Film Cannes și va ajunge în cinematografele din România la finalul acestui an. Cu această nouă și mult – așteptată dramă modernă, Vinterberg reunește o mare parte a echipei  ”The Hunt” (2012), filmul care a cucerit publicul și a fost nominalizat la Globurile de Aur, Oscar și Palme d’Or.

(mai mult…)


poster

Amanda este genul de film care nu poate să nu te emoţioneze. Mai întâi pentru că spune o poveste ce nu pare fictiune ci fapt real, apoi pentru că urmăreşte personajele după ce întâmplarea de viaţă care le modifica radical destinele le aduce o altă perspectivă- la început aproape înfricoşătoare, pe măsură ce existențele li se repoziționează ea devenind acceptabilă şi apoi obişnuită, ca orice stare de fapt pe care o exersezi mai multă vreme.

(mai mult…)


pajaros-de-verano-558757l-576x0-w-52373ab1

Fascinant şi acaparator, filmul regizorilor Ciro Guerra şi Cristina Gallego ne reconectează cu lumea apusă a triburilor columbiene- aceea în care totul se făcea după precepte ancestrale şi în care ritualurile erau parte din viaţa cotidiană – într-un matriarhat ce pare rupt de lume, cu o anume logică -barbară însă- şi credinţe ce se pierd în negura timpului.

(mai mult…)