Pelicula belgianului Jaco Van Dormael- deopotrivă regizor, scenarist şi producător al filmului- este o satiră dură, blasfemică aproape, cu un subiect fresh şi o punere în scenă care captează atenţia. Vioi, spiritual şi hazos, filmul ne aduce în prim plan un personaj supreme- Dumnezeu- dar privit dintr-o perspectivă care pune o altă lumină pe versul: Precum în Cer , aşa şi pe Pământ. Căci Tatăl nu este altceva decât un bărbat abuziv şi banal, răutăcios până la diabolism, insensibil, agresiv, misogin şi egocentric soţ şi părinte, care bea, e dominat de instincte gregare şi e violent, iar “Paradisul” în care îşi duce viaţa este un banal apartament din Bruxelles în care are şi “biroul”.
Aşadar, această parabolă care demitizează divinitatea şi pune un egal descumpănitor-dar hilar- între sacru şi profan, reducând practic totul la tiparul societăţii actuale, este alertă şi deşi nostimă în aparentă, e amară în esenţă, la gândul că nu prea mai avem nimic sfânt.
Inspirat şi abil, Van Dormael introduce un personaj adorabil- pe EA- fiica de 10 ani a lui Dumnezeu, o preadolescentă ca oricare alta, care vorbeşte, se comportă şi are izbucnirile specifice vârstei. Dar Ea mai are şi o putere specială, aceea de a putea auzi muzica interioară a fiecăruia în parte, fapt care ii oferă regizorului ocazia de a introduce o coloană sonoră minunată: de la Jaques Brel la Adamo, la Le Rappel des oiseaux de Rameau, la Purcell, Schubert, Friedrich Händel, la Charles Trenet şi Dalida, precum şi la Jours Peinards, piesa originală semnată de pianista şi actriţa flamandă An Pierlé.
Ceea ce declanşează acţiunea este răzvrătirea urmată de decizia de a fugi de acasă a tinerei Ea, care se hotărăşte să-i “strice ploile” ilustrului ei tată (după ce acesta îi aplică o bătaie cu cureaua!) şi lansează în lume sms-uri prin care muritorii erau anunţaţi cât mai au de trăit. În panica şi degringolada generală- care îi prilejuieşte lui Van Dormael nişte gaguri savuroase dominate de o critică şi o ridiculizare la sânge a societăţii actuale- salvarea este găsirea a încă 6 noi apostoli care să îşi scrie propriile evanghelii, dar asta doar pentru a forma “o echipă” de 18 discipoli, care să rivalizeze numeric cu una de baseball.
Una peste alta comedia este încântătoare cu toate micile inconsistenţe sau schematisme ale personajelor, care nu reusesc să sustina integral ideea originală a scenariului, dar până în final reuşesc să fie credibile (chiar dacă doar parţial), aşa încât vizionarea este stenică şi amuzantă. Printre actorii care îi dau viaţă îl remarcăm pe Benoit Poelvoorde (pe care îl ştiţi şi din Coco Avant Chanel ), şi el membru al juriului de la Cannes în 2004, scenarist, regizor, producător şi actor cu o activitate prodigioasă. O admirăm şi pe Catherine Deneuve pe care am mai văzut-o în prima zi a festivalului şi în La Tete Haute în regia lui Emmanuelle Bercot, aici o soţie bogată şi neglijată care îşi îneacă amarul în shopping compulsiv şi alcool, descoperindu-şi jumătatea într-un personaj ciudat- rămâne să vedeţi voi care- pentru că vă recomand fără rezerve acest film de la vizionarea căruia veţi pleca având zâmbetul pe buze.
Regizor: Jaco Van Dormael
Scenariu: Thomas Gunzig, Jaco Van Dormael
Cu: Pili Groyne, Benoît Poelvoorde, Catherine Deneuve, François Damiens, Yolande Moreau, Anna Tenta, David Murgia
Radiotopic 