Pentru cei care, ca acum 40 de ani vor avea tendinta sa strige în sală: Pup-o, bă !, să știți că momentele acelea nu se mai întorc, pentru că Gaspar Noé a avut grijă ca în LOVE să satisfacă toate cererile! Noua producţie a cineastului francez de origine argentiniană este şi explicită dar şi punctată de un umor particular. Love ar fi trebuit să fie gata acum 15 ani, sub un alt nume – Danger, având în distribuţie doi actori- Monica Belluci şi Vincent Cassel- care iniţial au fost de acord să joace, dar care în final au refuzat pretextând că sunt aspecte intime pe care nu vor să le împărtăşească publicului.
Ceea ce surprinde in mod paradoxal – după ce am văzut Irréversible (2002) în care regizorul este înclinat spre cruzime şi brutalitate- este cumințenia filmului, care deși e “decoltat” la maximum si are pe alocuri replici simpluţe (dar de o sinceritate brutală) – este în fapt o dramă: aceea a pierderii locului dintr-o iubire perfectă. Şi tocmai aici filmul face loc pentru alegere, asumare, vină, curaj dar şi frică, durere, disperare.
Love este o peliculă în care personajele îşi urlă iubirea din toţi rărunchii şi iubesc până la durere prin toţi porii, aşa cum numai o dată ne este dat în viaţă.Tot ce e “după” nu mai reuşeşte să fie complet, pentru că sufletul, deîndată ce a pierdut locul în “acea” pereche, nu se va mai regăsi niciodată pe de-a-ntregul.
Scenariul (de care Gaspar era foarte mândru pentru că a avut șapte pagini, spre deosebire de cel de la Irréversible care a avut 3! pagini) este totusi unul “subțire”, el neinovând ceva, iar punctul forte al peliculei este de departe modul de filmare de tip slide show, iar pentru cei obişnuiti cu filmele de gen, filmarea în 3D este un upgrade-dacă nu necesar, cel puţin inventiv.Ce nu e chiar nou e faptul că pe parcursul filmului apar travestiți, sex în spatii..neconvenţioanale, sex în trei sau în cluburi unde poți să încerci tot ce îți trece prin cap. Să fiu clara de la început: Gaspar nu se apropie de Lars von Trier, de Bernardo Bertolucci și nici chiar de Julio Medem (care a regizat Lucía y el sexo). Iar faptul că nu a găsit un cuplu care să întrunească toate calitățile pe care le cerea un așa film, denotă că nu e chiar atât de ager pe cât se crede.
Electra (Aomi Muyock) este un personaj frumos (bine jucat cu excepția unei scene isterice artificiale), cu momente de candoare, de eleganță, de puritate și de senzualitate. Omi (Klara Kristin) deși are un rol scurt este piperul de care avea nevoie regizorul pentru ”condimentare”, iar Murphy (Karl Glusman) este tipul perfect de personaj care să completeze triunghiul amoros în care nimeni nu e personaj negativ.
Regizorul este capabil de autoironie- copilul care se va naște se va numi Gaspar, galeria de artă se numește Noé, Murphy este numele mamei regizorului, personajul principal este student la regie și vrea să facă un film care să conțină sexualitate emoțională și să nu fie ca mai toate producțiile, când după o scenă fierbinte, cei doi sunt sub cearșaf și abia intuiești ce se întâmplă- aşa că atitudinea asta degajată adaugă o nuanţă interesantă şi catchy.
Ce e de apreciat însă la demersul artistic al lui Noe este faptul că Love nu e nici un film al instinctelor gregare şi nici unul superficial, ci mai degrabă cronica acelei iubiri unice pe care fiecare a trăit-o, care aparţinând tinereţii are şi toată forţa elanurilor sexuale nedisimulate, şi toată dorinţa de a experimenta extrem şi toată frumuseţea ingenuă a împărtăşirii totale, dar şi zbaterea dureroasă până în prăsele a finalului doborâtor. Love e un film sincer care te atrage nu prin nuditate şi sex, ci prin acuitatea trăirii, prin abandonul în interiorul aceleiaşi iubiri, prin intensitatea cu care şi sentimentul –dar şi dispariţia obiectului adoraţiei- taie în carnea vie a existenţei personajelor. Dacă văzându-l unii vor concluziona că e doar o peliculă XXX, înseamna că fie n-au înţeles nimic din Love, fie nu recunosc în nici un fel prima iubire, aceea pe care nimic, niciodata nu o poate şterge din suflet!
În coloana sonoră regizorul ar fi vrut să strecoare un Beatles, dar obținerea drepturilor de difuzare costau enorm, așa că a folosit Is There Anybody Out There?(Pink Floyd), Always Returning (Brian Eno), Assault On Precinct 13 Main Title (John Carpenter) și The Goldberg Variations (interpretate la pian de regretatul pianist canadian Glenn Gould, un muzician fascinant, mai ales când e vorba despre viziunea sa muzicală asupra muzicii lui Bach)
Dacă muzical a fost bine orientat, cineastului de origine argentiniană îi lipseste totuşi sclipirea de geniu pentru a face o operă de artă, filmul fiind totuşi unul erotic, dar bine făcut. La premiera de la cinematograful Studio el a declarat: eu îmi doresc să fac filme pentru oamenii simpli, nu pentru cei care merg în muzee sau galerii de artă. Așa că are o scuză- asumată apriori!
Regizor: Gaspar Noé
Scenariu: Gaspar Noé
Cu: Aomi Muyock, Karl Glusman, Klara Kristin,Benoît Debie, Stella Rocha
Radiotopic 