Radiotopic

Ultima producţie pe care o semnează M. Night Shyamalan din seria deschisă în 2000 cu originalul Unbreakable, e tot un psiho-thriller, diferit însă de acea mică gemă a suspansului, cu încrengături psihanalitice spectaculoase şi cu o problematică morală şi deontologică aflată la vedere – care era Split , rămânând însă în spaţiul şi stilul consacrat de nonconformistul regizor, al cărui trademark este tarantinesc de-a dreptul: un mic rol pe care şi-l rezervă, o apariție fulger, uneori aproape insesizabilă.

Ultima parte a unei trilogii care s-a dorit la început o serie, GLASS părăseşte structura anterioară ce clădea scenariul stratificandu-l, dându-ne indicii şi rezolvări cu ţârâita, într- un soi de construcţie ce îl definește de-acum pe regizorul uimitoareleor The Sixth Sense (1999), Signes (2002), sau mai noul The Visit, horrorul de tip found-footage din 2015- el obişnuind să creeze atmosfera şi să o aducă aproape într-o zonă paroxistică, în care tot ce îşi doreşte spectatorul este să se devoaleze puzzle-ul. Căci deşi îţi este arătată fiecare piesă şi “vezi” cum este aşezată, nu ai până aproape de final imaginea de ansamblu a ceea ce se construieşte.

Aşa că fiecare film al indianului este o provocare vizuală, dar şi una reflexivă, căci dincolo de o povestea inspirată pe care o scrie, el îşi doreşte să implice neapărat privitorul, făcându-i loc în peliculă şi dându-i “de lucru” într-un mod unic, special, captivant. Cert e că nici un film semnat Shyamalan nu trece pur şi simplu prin vieţile noastre de cinefili neantizându-se apoi, ci rămâne –uneori prin detalii infinitezimale – şi ne oferă astfel o dimensiune “filmică” la care fără el nu am fi avut acces.
Mult mai light ca tensiune şi substanţa, GLASS vine cu o rezoluţie privitoare la supereroi, autorul alegând să încheie parcursul deopotrivă pozitivilor şi negativilor, acestora din urmă (Kevin&comp, Glass) adăugându-le un fel de aură care îi lipseşte lui David Dunn/ Bruce Willis.

Şi neîndoielnic personajul de interes este al lui McAvoy, jocul lui păstrându-şi acurateţea demnă de marii actori, succesiunea, întrepătrunderea personalităţilor multiple ale lui Kevin prilejuindu-i confruntarea propriilor limite artistice cu acelea ale personajului cu o minte distorsionată.

Interesantă şi surprinzătoare este şi distribuirea în rolul Joseph Dunn a lui Spencer Treat Clarck, cel care în 2000 îl juca pe fiul singurului supravieţuitor al atentatului pus la cale de diabolicul Glass, după cum ne bucurăm să o revedem pe Ania Taylor- Joy, adolescenta târâtă de abuzurile din copilărie, care însă îşi apără viaţa matur şi curajos în Split- aici cea care poate să anihileze raul cu cea mai puternică forţă din Univers, iubirea.

Dar nici jocul linear de personaj robotizat al Sarei Paulson în rolul dr Ellie Staple, nici apariţia lui Samuel L. Jackson- întotdeauna impecabil în orice partitura- nici introducerea în scenariu a unei organizaţii de tip masonic care lupta pentru demitizarea, discreditarea şi anihilarea supereroilor, nu reuşesc să ridice acest final de trilogie la nivelul celor două filme anterioare.

Cu personaje atipice, cu un subiect de sorginte parapsihologică ce accesează metode din psihanaliză şi psihiatrie, Split era fantastic şi întunecat, Unbreakable – înspăimântător, şocant şi imprevizibil, în timp de Glass e numai un produs Shyamalan, care deşi este mai puţin elaborat şi spectaculos, are totuşi autenticitatea lui, ceea ce e de bine, căci consider deviaţiile de la stilul lui consacrat doar nişte experimente, aşa că aştept în continuare – căci M. Night Shyamalan are şi stil şi îndeajuns de multe resurse ca să ne mai uimească.