Controversat până în prăsele încă de la început, Lars von Trier ne mai uimeşte încă o dată cu această propunere, care- evident va scandaliza iar, şi va face oceanul comentariilor pro şi contra foarte agitat. Căci este în natura lui de creator genial să vadă/exploateze existenţa efectivă pe care ne-o aduce în film (uneori cu inimaginabila cruzime!) altminteri decât restul lumii- dar ăsta este motivul pentru care imi place fără rezerve, aşa nebun, aşa de în afara normei!
Dar poate că nici nu este decât un realist feroce care pune în fața concreteţii o oglindă ce ne-o restituie mărită, ca să ne umple nu doar retina , ci mai ales sinapsele cu imaginea lumii în care trăim! Iar lumea asta e fără îndoiala distorsionată şi din ce în ce mai hâdă!
The House That Jack Built îl forjează pe Matt Dillon într-un rol de criminal în serie, în acest provocator thriller psihologic „a la Lars” – cu toate intestinele acestei afaceri oribile care a şocat şi a ținut în tensiune Washingtonul timp de 12 ani (anii 70-80) – la vedere. Căci dacă nu sunt filosofice, cu pivotări metafizice sau metafore bulversante- filmele lui von Trier musai să fie „dezgustător” de crude!
Iar The House that Jack Built este un apogeu al felului în care regizorul manageriază pelicula ca pe un spațiu plastic, dându-ne în acelaşi timp în comentariile din off un mic tratat subiectiv de artă, felul în are curge dialogul fiind pe rând când aproape psihanalitic, când filosofic în sensul maieuticii socratice.
Propulsat iar în prima linie a cinematografiei de acest rol special, Matt Dillon pare să demonstreze că este un talent autentic, până acum subestimat, şi ca von Trier a avut un fler grozav cand l-a distribuit în acest rol solicitant şi dur- care l-a făcut să afirme ” Eu nu mă uit la acest film, ca să nu mi se facă frica”
Cinematografiat excepţional, filmul are o cadenţă care nu te lasă nici o secundă să respiri, căci te ancorează încă de la început şi nu te mai scapă până la final- şi nici după aceea, căci e genul de creaţie care te obsedează şi te face să analizezi totul atent. Căci nimic nu este lăsat la voia întâmplării în acest scenariu sofisticat de-a dreptul, cu zeci de inserturi explicative şi trimiteri care cadenţează imaginile şi discursul- devenind o adevărată punctuaţie pentru acest text cinematografic uluitor în care citează explicit din propria filmografie într-o exaltare egotică. Aşa că vedem frame-uri sau imagini din Melancholia, Antichrist, Nymphomaniac (poate si altele!)– succesiunea lor dându-mi de gândit dacă nu cumva mr. Trier se joacă puţin cu subliminalul nostru!
Finalul filmului nu e previzibil dar e puțin banal cu filiația dantescă, dar oferă o cheie pentru titlu si o rezoluție pentru scenariu, poziționand definitiv personajul principal- Jack- față de crimele pe care le vede ca pe opere de artă- și încheiand seria unor silogisme ce (în felul lor schizoid!) par avea o logică – chiar dacă este alta decât logica formală.
Şi poate că vi se pare ciudat că tocmai eu, care nu agreez filmele horror şi mă codesc să le văd, am aceste argmente în favoarea peliculei acesteia. Dar lucrurile nu trebuie amestecate: valoarea nu are nici o legătură cu preferinţele noastre, după cum geniului puţin îi pasă de ce cred ceilalţi despre el şi munca lui.
Ireverenţios de-a dreptul faţă de condiţia umană, visceral, de o agresivitate dementă- filmul este fără echivoc opera unui cineast excepţional. Pentru că nimic din ce ne transmite această creaţie a lui (ca şi celelalte!) nu este comun, tern, spus cu această retorică, desenat în tuşele astea care îl fac unic pe von Trier. Iar el creează pentru sine, pentru plăcerea şi nevoia lui de a demonstra un fel de epucureism canonic sui generis, care îl plasează undeva înspre vârful piramidei creatorilor.
Şi sigur că este misogin- căci îşi scrie scenariile care n-au nici o consideraţie faţă de femei, poate şi mizantrop, egotic fără îndoială – dar îi trecem cu vederea toate acestea pentru ce înseamnă el ca cineast, pentru ce reuşeşte să ne spună filmele lui- fiind conştienţi că trebuie făcută distincţia între om şi opera.
Reîntors la Cannes în 2018 după mai bine de şase ani, Lars von Trier mai induce o undă de şoc în lumea cinematografiei cu acestă nouă creaţie!
Radiotopic 