V-aţi întrebat vreodată ce face dintr-un film oarecare o producţie memorabilă? Eu da, şi am ajuns la concluzia (subiectivă) că emoţia pe care o transmite este vinovată de upgradarea asta! Nu scenariul în sine, nu felul în care este cinematografiat, nu efectele ci, pur si simplu ce îţi transmite filmul, felul în care te face să vibrezi, să rezonezi sau să te revolţi, să empatizezi sau să îţi pui probleme, să înţelegi sau să rejectezi. Totul este în emoţia aceea, în putinţa ca o ficţiune să ne mişte şi să ne impulsioneze, iar acest The Danish Girl o face cu prisosinţă! În fapt este unul dintre filmele pe care le-am aşteptat, pentru că ştiam povestea reală, dar mai ales pentru că aflasem că în tulburătorul dublu rol Einar/Lili îl vom vedea pe Eddie Redmayne, care ne-a făcut să ovaţionăm felul în care l-a interpretat pe Stephen Hawking anul trecut în The Theory of Everything – pentru care a luat şi un Oscar.
Tot un rol de compoziţie face şi în filmul englezului Tom Hooper, dar în alt registru stilistic, într-o cheie ce accesează un soi de sexualitate implicită, de-a dreptul dărâmătoare emoţional, în care personajul se dezvăluie delicat şi în care personalităţile se schimbă incitant. Şi totuşi în făptura excepţional de expresivă a lui Einar Wegener este cuprinsă încă de la început şi Lili Elbe, spectaculos fiind felul în care îşi ia în stăpânire personajul interior transformându-se miraculos ca o crisalidă ce devine fluture.
Talentul lui Redmayne este fără cusur, iar felul în care integrează drama lui Einar Wegener/Lili Elbe îl pune în valoare în aceasta partitură unică, dintr-un scenariu ce o valorizează la fel de plenar şi pe partenera lui, Alicia Wikander, aflată într-un crescendo al carierei după ce în 2015 a jucat pe bandă rulantă în The Man from U.N.C.L.E, Burnt, Ex Machina şi acest uimitor The Danish Girl, în care este Gerda, pictoriţă şi ea ca şi Einar, şi posesoarea unei iubiri care transcende genul, epocile, firescul aproape. Personajul (care în realitate a pictat-o pe Lili Elbe până la moarte, nereuşind să depăşească pierderea ei) este unul răvăşitor, drama şi dilema de a nu şti ce să facă cu o iubire ce pare să îşi piardă obiectul, dându-i şi rezolvarea ireală: o va păstra până la final într-un suflet care nu se va capsula disperat, ci va evolua alături de perechea karmică. Pentru că nu cred că se îndoieşte cineva că soții Wegener erau sortiţi, iar dragostea lor este din categoria celor devenite legendare!
Privit din perspectiva psihanalitică, filmul se dezvoltă impresionant, clivajul celor două eu-ri ale lui Einar aruncându-l delirant în atitudini simultane şi contradictorii cărora li se asociază negarea, nesiguranţa, disperarea, dar şi căutarea, speranţa şi un fel de bucurie cu o latură dramatică sfâşietoare. Gerda la rândul ei are un parcurs psihologic neaşteptat, evoluând ca personaj- de la soţia fericită şi încrezătoare care încearcă să aibă un copil, la partenera stupefiată şi lovită, care ajunge apoi prietenă şi confidentă, ca în final să rămână ataşată simbiotic de fostul soţ devenit Lili, dar şi unicul model al picturilor ei care –la vremea respectivă- s-au bucurat de aprecierea criticii şi a colecţionarilor.
Şi deşi Einar Wegener a fost şi el un peisagist apreciat, se pare că pictura (şi ea cantonată monomaniac într-un peisaj unic) reprezenta pentru el mai mult o refulare în cel mai clasic, freudian mod posibil, aşa că Daneza ar putea fi decodat prin prisma psihanalizei, şi “feliat” ar putea fi un studiu de caz admirabil coregrafiat regizoral, al acestei drame umane multiple.
Aşa că englezul Tom Hooper a ales un loz câştigător cu acest script deosebit, care aduce în discuţie primul caz de transgender din lume, la vremea ei operaţia fiind de pionierat chirurgical absolut. Şi nu mă miră nici flerul, şi nici subtilitatea cu care pune în pagina cinematografică această creatie, dacă mă gândesc la Elisabeth I cu Helen Mirren (din 2005), la The King’s Speech (din 2010) cu Colin Firth, Helena Bonham Carter şi Geoffrey Rush, având 8 nominalizări şi 4 premii la Oscar şi 7 din 7 adjudecate la BAFTA, dar şi la mai noul Les Miserables, epatantul musical cu distribuţia lui stelară, din care nu a lipsit Eddie Redmayne în rolul lui Marius Pontmercy. Iar dacă ne gândim că Hooper l-a mai distribuit şi în Elisabeth I unde a fost Southhampton, îmi pare că a pus ochii definitiv pe Eddie care are şanse să devină actorul lui fetiș. Oricum toate, dar absolut toate filmele regizate de Tom (care are doar 43 de ani!) au o cotă senzaţională pe IMDB –niciodată sub 7, ajungând până la 8,5 iar palmaresul de premii şi nominalizări Oscar, BAFTA şi Golden Globes, este doborâtor.
Și dacă acest lucru nu era de ajuns, coloana sonoră aparţine unuia dintre cei mai dăruiți compozitori ai zilelor noastre- Alexandre Desplat, cel ce a câştigat anul trecut un premiu Oscar pentru soundtrack-ul filmului The Grand Budapest Hotel, dar a compus muzica pentru filme exceptionale ca The Queen, The Golden Compass, The Curious Case of Benjamin Button, Argo, Fantastic Mr. Fox, Harry Potter and the Deathly Hallows – Part 1 and Part 2, The King’s Speech, Moonrise Kingdom, Rise of the Guardians, Zero Dark Thirty, Philomena, The Imitation Game sau Unbroken.
În portofoliu mai are 7 nominalizări la Oscar, 7 la BAFTA (din care a câștigat 2), 7 la Golden Globe (a câștigat 1) și 6 la Grammy (cu două plecând acasă). Și ca un bonus absolut si o recunoaștere a valorii, Desplat va deveni primul compozitor după John Williams, care va compune coloana sonoră pentru un film Star Wars, mai exact spinoff-ul intitulat Rogue One.
Nu rataţi aşadar sub nici un motiv acest film sensibil şi acut, distribuit în România de RoImage 2000, cu atât mai mult cu cât la momentul acesta are 5 nominalizări la BAFTA, 3 nominalizări la Golden Globes, și nici Oscarurile nu sunt departe.
Regizor: Tom Hooper
Scenariu: David Ebershoff, Lucinda Coxon
Cu: Eddie Redmayne, Alicia Vikander, Amber Heard, Adrian Schiller, Henry Pettigrew, Ben Whishaw, Matthias Schoenaerts, Sebastian Koch
Radiotopic 