Cineastul Andrei Ujică, autor al unor filme esențiale pentru cinemaul documentar, va fi omagiat la cea de-a 24-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (13–22 iunie 2025, Cluj-Napoca), unde va primi Premiul de Excelență pentru contribuția sa remarcabilă la arta cinematografică. Prezența sa la TIFF.24 va fi marcată de o proiecție specială cu TWST – Things We Said Today, de un master class și de întâlniri cu publicul.
(mai mult…)
Filme premiate sau selecționate în cele mai importante festivaluri din 2024-2025 (Cannes, Karlovy Vary, Veneția, San Sebastián, Sundance și Berlin) se văd în premieră la cea de-a 24-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (Cluj-Napoca, 13 – 22 iunie 2025). Descoperă-le mai jos!
Primele titluri din program merg foarte bine cu abonamentele pentru festival – TIFF Cards sunt acum disponibile!
(mai mult…)
Într-o eră în care eroii de cinema par sortiți să fie clone ale lui Bond, Bourne sau Reacher, The Amateur, regizat de James Hawes (cunoscut pentru primul sezon excelent din Slow Horses), vine ca o anomalie: un thriller de spionaj care refuză cu încăpățânare clişeele genului. E bine sau rău? Depinde cât de tare îți place adrenalina.
(mai mult…)
Când vine vorba de filmele de spionaj, majoritatea dintre noi s-ar gândi la pelicule grandioase, cu decoruri spectaculoase și o acțiune frenetică, de tipul James Bond. Ei bine, Black Bag, regizat de Steven Soderbergh, este tot ce îți dorești, dar cu o doză subtilă de ironie și umor care te face să te simți ca și cum ai viziona un film semnat Guy Ritchie.
(mai mult…)Unele povești nu au nevoie de cuvinte pentru a lovi cu forța unui strigăt mut. Julie Keeps Quiet, debutul regizoral al lui Leonardo Van Dijl, este o astfel de poveste, una care explorează vulnerabilitatea, puterea tăcerii și complexitatea relațiilor și care ne introduce subtil în universul unei adolescente ce poartă o povară nespusă, ale cărei tăceri vorbesc mai mult decât orice confesiune explicită.
Văzut de Michaela
De mult nu mi-a mai plăcut în aşa măsură o animaţie precum Flow- de o simplitate şi acurateţe a mesajului direct şi cu atâtea trimiteri : de la precepte morale la filosoficul determinism, de la mitologie -la credinţa şi ezoterism. Şi când te gândeşti ca omul nici măcar nu apare şi parcă nici nu-ţi vine să etichetezi totul drept alegorie, atunci când te gândeşti cât de empatice, sensibile şi adaptabile sunt animalele. Iar protagonista pisica o să vi se pară minunată, fie că sunteţi iubitori ai felinelor sau nu.
Independenta, curajoasă şi iscoditoare, Flow este liantul unei familiei formate ad-hoc -alături de un lemur, o capibara, un stârc şi un labrador, care ajung pe aceeaşi barcă încercând să supravieţuiască unei catastrofe diluviene, care pare că a lăsat planeta fără oameni, de vreme ce doar vestigiile unor foste aşezări şi bărcile în derivă mai amintesc de aceştia.
De la primele cadre, animația își cucerește spectatorul printr-o estetică fluidă, în care fiecare detaliu – fie că e vorba de mișcările unduitoare ale apei, fie de expresivitatea personajelor – este pus în slujba unei emoții autentice. Cromatica aleasă, predominant caldă și naturală, nu doar că îmbogățește vizual experiența, dar accentuează și legătura organică dintre personaje și mediul lor înconjurător.
Aventura supravieţuirii vine cu amalgamarea necesară a trăsăturilor celor cinci colocatari ai bărcii, care ajung să convieţuiască armonic , reuşind să stabilească legături şi să-şi împartă rolurile. Asta până la apariţia altor personaje, care ca-ni viaţa socială destabilizează echilibrul şi deşi au fost salvate, abandonează fără echivoc atunci când este nevoie de ajutorul lor, morala fiind aceea că nu te poţi baza cu adevărat decât pe cei apropiaţi, pe familia ta, singura care nu te va lăsa niciodată la greu. Simbolic , ieşirea stârcului din această „celulă” îl va neantiza, dispariţia lui într-un vortex de lumina putând fi startul unor discuţii pline de miez cu copiii şi adolescenţii, fiind si una dintre cele mai puternice secvente din întregul film, tocmai prin ambiguitatea sa: este un final, transformare, sau o alegorie a inevitabilului?
Deşi este o animatie- sau tocmai pentru aceasta- Flow este încărcat de substanţă şi înţelesuri , acest subsidiar atât de bogat invitând la reflecţie.
Dar poate că adevărata forță a lui Flow nu stă doar în estetică sa impecabilă sau în lecțiile morale subtile, ci în felul în care reușește să vorbească despre umanitate fără să fie nevoie ca omul să apară pe ecran. Într-o epocă în care dezbaterile despre natură și impactul omenirii asupra mediului sunt mai actuale ca niciodată, Flow pare să ne invite să ne privim prin ochii altor creaturi, să înțelegem vulnerabilitatea ecosistemului și, în cele din urmă, să ne reevaluăm locul în lume.
Personajele, deși mute, sunt incredibil de expresive. Flow, pisica aventurieră, este un simbol al instinctului de supraviețuire, dar și al curiozității care adesea împinge viața înainte. Lemurul aduce o notă ludică, capibara este echilibrul și blândețea, labradorul – devotamentul, iar stârcul – misterul. Împreună, formează un microcosmos care reflectă însăși diversitatea umană. Călătoria lor devine astfel nu doar o poveste despre adaptare, ci și despre descoperirea unor legături autentice dincolo de specii și bariere impuse.
Însă Flow nu este doar un manifest vizual și emoțional. El ridică întrebări esențiale despre individualism versus colectivism, despre încredere și trădare, despre sensul apartenenței și fragilitatea legăturilor dintre ființe. Secvența în care stârcul dispare într-un vârtej de lumină este una dintre cele mai puternice din întregul film, tocmai prin ambiguitatea să: este un final? O transformare? O alegorie a inevitabilului?
Fără a recurge la artificii narative inutile, Flow își păstrează coerența și naturalețea până la ultimul cadru, oferind un final deschis care nu forțează concluzii, ci lasă spectatorului spațiu pentru interpretare. Și poate că tocmai în această deschidere constă măiestria filmului: în faptul că fiecare privitor, indiferent de vârstă, își poate extrage propriile înțelesuri și emoții. Flow nu oferă răspunsuri definitive, dar invită la întrebări profunde. Iar într-o lume din ce în ce mai haotică, poate că acesta este exact tipul de artă de care avem nevoie.
Aşa că nu e de mirare cum aceasta animaţie nonverbala, minunat desenată şi colorată a surclasat toate celelalte candidate la Oscar – câştigând o recunoaştere pe deplin meritată.
Vazut de Marcel
Gints Zilbalodis, regizorul leton cunoscut pentru abordarea sa unică a animației, revine cu Flow, o capodoperă vizuală și emoționanta ce redefinește narativa cinematografică animată. După succesul filmului Away (2019), distins cu premiul Contrechamp la Annecy, Zilbalodis își confirmă talentul excepțional printr-un nou film ce îmbină aventura, introspecția și poezia, într-o experiență cinematografică de neuitat.
La doar 31 de ani, Zilbalodis și-a construit deja un nume în lumea animației, fiind adesea comparat cu legendarul Hayao Miyazaki. Cu Flow, el își continuă explorarea stilului distinctiv, bazat pe imagini impresionante și o poveste ce transcede limbajul verbal. Filmul nu conține dialoguri, însă comunicarea dintre personaje este profundă și accesibilă, demonstrând că limbajul universal al emoțiilor și al gesturilor este suficient pentru a transmite o poveste puternică.
Filmul se deschide cu o pisică solitară care trăiește într-o casă misterioasă din pădure, înconjurată de sculpturi feline impunătoare. Această lume fără oameni, dar populată de statui din lemn ce par să celebreze puterea felină, creează un decor enigmatic ce iti atrage atentia.
Regizorul surprinde cu măiestrie detaliile comportamentale ale animalelor – de la căscatul leneș al pisicii, la mișcările elegante ale lemurului și letargia specifică a capibarei. În plus, fiecare cadru respiră autenticitate, iar sunetele animalelor devin elemente cheie în construcția atmosferei.
Titlul filmului nu este ales întâmplător. Heraclit spunea că „Nici un om nu poate să intre în apa aceluiași râu de două ori, deoarece nici râul și nici omul nu mai sunt la fel”. Flow reflectă această filozofie a schimbării continue, într-un univers acvatic în care personajele sunt nevoite să se adapteze și să supraviețuiască.
Mai departe, filmul propune o călătorie inițiatică, în care pisica și tovarășii săi – un lemur, cîini, o capibară și alte creaturi din diverse colțuri ale lumii – învață să colaboreze și să-și depășească temerile. Deși comportamentul lor este uneori ușor umanizat, realismul interacțiunilor rămâne intact, iar momentele de pericol – precum lupta nemiloasă dintre două păsări sau confruntarea pisicii cu apele învolburate – adaugă un strat suplimentar de tensiune și autenticitate.
În ciuda unor posibile interpretări legate de schimbările climatice și distrugerea habitatului natural, Flow nu este un manifest politic. Mai degrabă, filmul funcționează ca o fabulă clasică despre supraviețuire, prietenie și adaptare. Apariția unei balene preistorice într-un peisaj ce amintește de un cataclism biblic poate sugera dimensiunea mitologică a poveștii, însă mesajul de bază rămâne unul profund uman: solidaritatea este singura cale spre salvare și într-o lume în care individualismul pare să domine, Flow ne amintește că forța comunității este cea care ne permite să traversăm încercările vieții. Zilbalodis reușește astfel să creeze un film nu doar vizual spectaculos, ci și profund emoționant, oferind o experiență cinematografică ce va rămâne în memoria spectatorilor mult timp după ce genericul s-a încheiat.
Armand, noul film norvegian scris și regizat de Halfdan Ullmann Tøndel și distribuit de Bad Unicorn, se prezintă ca un thriller aparte, care depășește convențiile genului. Are toate caracteristicile clasice ale unui thriller – răsturnări de situație șocante, tăceri apăsătoare, prim-planuri pline de emoție și interacțiuni tensionate. Însă tensiunea reală vine dintr-un spațiu neașteptat: școala primară, unde adulții – prinși în săli de clasă, pe holuri sau chiar în toalete – devin protagoniștii unui mister ce planează asupra acțiunilor nevăzute (și parțial cunoscute) ale copiilor.
Citește mai mult: ARMAND: Oglinzi sparte și reflexii întunecateTøndel, născut în 1990 la Oslo, provine dintr-o familie celebră – bunicii săi fiind Liv Ullmann și Ingmar Bergman. Și pentru cei care, poate, se întreabă cine a fost Ingmar Bergman, trebuie spus că el a fost un regizor de film și teatru care a oscilat între vis și realitate, mereu irascibil, niciodată pe deplin mulțumit și permanent în căutarea iubirii. Și se pare că tânărul Tøndel a moștenit o parte din această complexitate artistică, deoarece Armand, filmul său de debut, provoacă la introspecție și ruminație – acea ruminație născută din evenimente negative, percepute ca eșecuri.
De la începutul filmului, Tøndel te atrage într-o capcană regizorală subtilă. În calitate de spectator, tentația este să reacționezi rapid, să judeci, iar dacă aș fi fost în pielea directorului școlii, cred că aș fi chemat protecția copilului și/sau poliția, având în vedere gravitatea acuzațiilor (sau, poate, a lipsei lor). Însă regizorul nu își propune să exploreze soluțiile evidente. În acest sens, Armand amintește de Jagten (The Hunt) al lui Thomas Vinterberg, cu Mads Mikkelsen, care tratează o temă similară: ce se întâmplă atunci când un copil face o acuzație gravă, iar un adult susține contrariul? Pe cine alegem să credem?
Însă Tøndel refuză tehnicile de manipulare emoțională. Singura scenă care ar putea fi percepută ca ușor manipulantă implică o mamă – actriță și în film – care trece printr-o criză emoțională exprimată printr-o combinație de râs (prelungit și enervant) și plâns (scurt și răscolitor). Este o scenă lungă și dificilă, dar totuși reușită!
Un alt aspect remarcabil al filmului este utilizarea inteligentă a sunetului. Muzica apare cu moderație, Tøndel mizând în schimb pe tăceri încărcate de semnificație și pe sunete de fundal atent alese pentru a fi folosite în manieră narativă. Această decizie regizorală sporește tensiunea și accentuează atmosfera apăsătoare.
Pe măsură ce intrigile se desfășoară, devine clar că familiile celor doi copii implicați ascund mai multe lucruri decât s-ar fi presupus. Tøndel dezvăluie aceste conexiuni cu o delicatețe care evită senzaționalismul, lăsându-te să rumegi fiecare detaliu. Fiecare element creativ – de la scenografie la interpretare – contribuie la construirea unui climat captivant, astfel încât chiar și scenele în care personajele par a nu face nimic – stând într-o baie, într-o clasă sau pe hol – sunt încărcate de sens și emoție.
Distribuția este impecabilă. Nu există un actor principal asupra căruia să se concentreze toată atenția, deoarece întreaga echipă joacă la un nivel ireproșabil. Fiecare actor transmite cu subtilitate și autenticitate trăirile interioare ale personajului său. Dar dacă ar fi să aleg pe cineva, pot spune că am fost foarte plăcut impresionat de Renate Reinsve, cea care va juca împreună cu Sebastian Stan în filmul „Fjord”, regizat de Cristian Mungiu.
Finalul filmului aduce o notă de suprarealism, prin secvența dansului și scena în care o mamă este simbolic „sfâșiată” de părinții celorlalți copii, care în urma unor mici bucăți din adevărul care stă sub semnul întrebării, se năpustesc asupra celei vinovate de a fi părintele unui asemenea ”monstru”. Tøndel lasă spectatorul suspendat între real și imaginar, fără a oferi răspunsuri clare, dar generând întrebări incomode și necesare.
Armand nu este un film ușor de digerat. Este un thriller psihologic care provoacă, frământă și invită la introspecție. Prin refuzul soluțiilor facile și al manipulării emoționale, Halfdan Ullmann Tøndel demonstrează că poate deveni o voce importantă în cinematografia europeană, iar acest debut promite o carieră marcată de profunzime și rafinament artistic.
De mult nu am mai fost în aşa măsură fermecată de un film, cum am fost de această nouă creaţia a lui Paolo Sorrentino, iar dacă ar fi să răspund repede la întrebarea “de ce?” n-aş putea pune ochiul pe altceva decât pe tot filmul- care îmi pare rotund, închegat, adânc, atmosferizat- ce mai- minunat în toate cele!
(mai mult…)
Dacă ne gândim că acelaşi James Mangold i-a dedicat un film lui Johnny Cash, nu este de mirare că o personalitate muzicală de calibrul lui Bob Dylan i-a atras atenţia. Şi este interesant şi ce perioadă a vieţii cantautorului a decupat în film, dar mai ales cum a făcut-o: reverenţios, aproape explicativ, apropiindu-se de personalitatea acestui atât de înzestrat poet, cu un acut simţ al realităţii şi al implicării.
(mai mult…)
Radiotopic 