Trebuie să vă spun din start că m-am dus la filmul ăsta cu așteptările pe care mi le crease trailer-ul, văzut și în cinema (adică expandat pe ecran), dar și pe laptop- pentru ca la vizionaresă descopăr cu totul altceva. Nu este o comedie, așa cum credeam, dar nici o docudramă; pare mai degrabă un fel de studiu de caz, dacă mă gândesc că povestea celor 4 “copii pierduți ai Sudanului” este o infimă bucată din milioanele de drame care s-au consumat în zecile de ani de război. Așa că partea nostimă (un dialog și un comic de situație care vin din ciocnirea a două civilizații – cea americană actuală și cea sudaneză în urmă cu câteva sute de ani) vine din împachetarea subiectului de un tragism zguduitor în ambalajul comediei, care și ea are accente amare. Deci ce avem noi aici? Avem un regizor cu o experiență limitată, dar îmbogățită de aceea de scenarist –și el este Phillipe Falardeau, înclinat spre subiecte referitoare la refugiați, și o avem pe Reese Whiterspoon – chiar ea – blonda de la drept – care aici nu e nici blondă și nici superficială, interpretând rolul unei consiliere care îi sprijină pe cei 4 refugiați ajunși printr-un program social din Sudan direct în Stale Unite ale Americii- să își caute sora și să-și găsească slujbe.
Ceea ce m-a tulburat la filmul ăsta – dincolo de tragismul unui război tembel care a ucis fără discernământ copii, femei și bătrâni de-a lungul a zeci de ani- este felul în care văd , înțeleg și acceptă viața copiii crescuți în sărăcie. Atunci când erau lângă părinții lor, deși munceau alături de aceștia, erau veseli și senini ca toți copiii ocrotiți, se jucau ( cu propriile mâini, în țărână sau cu gândaci ) fără griji și știau cu mare precizie care e ierarhia în trib. Aveau un cult pentru familie și înaintași și o bunătate, un mod de a împărți și de a fi alături- așa cum numai sufletele pure pot avea. Iar contactul cu “civilizația” americană nu face decât să pervertească toate astea și să uniformizeze urât, să dezbine și să murdărească – evident pe cei mai slabi.
Știți deja că nu fac spoiling, ca nu vă dezvălui decât atât cât cred că v-ar putea incita, așa că vă invit doar să mergeți la The Good Lie, filmul al cărui început mi-a rememorat o alta pelicula draga: Va, vis et deviens al lui Radu Mihăileanu, acea dramă tulburătoare, exceptional realizată, ce ne vorbește despre refugiații etiopieni din Israel. În vreme ce filmul lui Mihăileanu – o veritabilă capodoperă din toate punctele de vedere, disecă subiectul strivind spectatorul cu emoția frustă, acest The Good Lie vrea să spună ceva profund, dar se împotmolește din pricina poveștii comedioase americane, expediind călătoria epică și lupta pentru supraviețuire a copiilor sudanezi în prima jumătate de oră a filmului. Oricum jocul actorilor este extraordinar, cu atât mai mult cu cât ei înșiși fac parte din așa numiții Copii pierduți ai Sudanului, care au avut șansa unei vieți noi în State.
Deși este evidentă predilecția regizorului Phillipe Falardeau către subiecte sensibile,( el atrăgând în 2011 atenția cu Monsieur Lazhar – un alt film despre dezrădăcinare culturală) – în The Good Lie el nu reușește să aprofundeze și pelicula devine inegală și aproape discontinuuă, începutul și finalul fiind de departe cele care impresionează major.
Așadar vă recomand acest film care o să vă și miște și care o să vă și amuze la vreo două replici, pentru povestea pe care o spune și nu pentru cum o spune, pentru peisajele sălbatice și mai ales pentru lecția de viață pe care o dau omenirii niște copii chinuiți- care nici nu se înrăiesc și nici nu-și uită rădăcinile.
Regizor: Philippe Falardeau
Scenariu: Margaret Nagle
Cu: Reese Witherspoon, Arnold Oceng, Ger Duany, Emmanuel Jal, Corey Stoll, Sarah Baker
Radiotopic 