Radiotopic

Regia si scenariul: Ruben Östlund

Cu: Johannes Kuhnke, Lisa Loven Kongsli, Clara Wettergren

Filmul este construit in jurul acestei idei: ce faci, daca s-ar intampla cutare lucru? Adica, e bine sa ai o lista de cazuri speciale, sa te descurci cu managementul situatiilor de criza, si mai ales sa ramai calm.

Este vorba despre o poveste care imi aminteste de drobul de sare, dar in momentul critic, dupa o banala intamplare ( aflam asta mai tarziu), este dificil sa ramai rational. Anxietatea e ruda buna cu frica, pentru ca amandoua apar atunci cand percepem un pericol. Si atunci inima bate cu putere si iti vine sa o iei la fuga, nu sa stai si sa deznozi problema.

Iar anxietatea este mai complicata decat frica, pentru ca ea presupune incertitudinea pericolului. Frica e atunci cand iti sare cineva in fata, te ameninta cu agresivitate, pericol de incendiu, inundatie sau…avalansa. Asadar, regizorul Ruben Östlund, trateaza frica si reactia omului simplu,  nu a unuia antrenat sa se descurce in situatii de urgenta, periculoase. O situatie extrema vine de cele mai multe ori pe neasteptate si te gaseste nepregatit, si chiar daca esti unul antrenat, sansele de a-ti pastra sangele rece sunt scazute si foarte putini isi amintesc ca au fost instruiti in eventualitatea producerii unei avalanse.

In film sunt prezentate pe langa excelentele imagini montane, utilaje pentru zapada, telescaune, telecabine rapide, panouri electronice actualizate cu partiile inchise sau deschise, teleschiuri si posibilitatea de a iesi din hotel direct pe schiuri gata pentru sport si pentru distractie, dar si tehnologia de avalansa controlata. Cum se face asta? Un  operator declanseaza zeci de explozii cu ajutorul unor butelii de oxigen si hidrogen, transportate cu elicopterul, iar suflul exploziilor desprinde zapada de pe versanti. Asta se intampla si noaptea si ziua, iar aceste bubuituri induc o stare de anxietate.

Si urmeaza acum frumoasa scena: vii la micul dejun cu familia pe terasa hotelului, la inaltime, vezi cum se formeaza o avalansa pe un versant si lumea incepe sa faca fotografii, sa comenteze ( stai draga,suntem in siguranta, nu te panica) pana in momentul in care avalansa se indreapta spre hotel si se creaza isteria.

Ei bine, intr-o situatie in care esti convins ca un munte de zapada inalt de 50 de metri si lat de 100  vine spre tine,  o iei la sanatoasa, nu inainte de a lua telefonul de pe masa. Dar mama, instinctiv isi protejeaza copiii  si abia apoi solicita ajutor. Este o dovada de lasitate fuga tatalui?  Este explicabila reactia unui om care reactioneaza instinctiv? E normal sa analizezi apoi la rece ce s-a intamplat? Ar trebui sa iti fie rusine pentru alegerile tale? Ai fost las si ai dat bir cu fugitii, dar nu recunosti? Cu cine sa vorbesti despre ceea ce s-a intamplat: cu prietenii, cu un psiholog? Nu cumva inainte de aceasta avalansa se intamplau lucruri mai grave in casnicia ta?

Sau poate e un fapt atat de marunt incat nu merita nici o discutie, darmite sa faci un film?

Intrebari care merita raspuns si care iti pot da teme de discutii ( uneori interminabile).

Iar finalul filmului, face toti banii…poate acolo e raspunsul 🙂