Noiembrie aduce emoții puternice și aventuri neașteptate pe HBO Max! În „Seducția”, Anamaria Vartolomei te poartă într-un joc periculos al dorinței și al puterii, în timp ce documentarul „One to One: John Lennon & Yoko” oferă o privire intimă asupra începuturilor lor în New York. Spiritele sărbătorilor se amestecă cu acțiunea în „Misiunea Red One”, unde Moș Crăciun trebuie salvat înainte de Ajun, iar sezonul sporturilor de iarnă explodează în forță cu cele mai spectaculoase competiții ale Cupei Mondiale – de la schi alpin, până la biatlon și patinaj artistic.
KING OF KINGS, cea mai populară animație cu temă biblică și cel mai bine vândută producție coreeană din SUA, ajunge în luna decembrie în România, cu titlul localizat ÎMPĂRATUL ÎMPĂRAȚILOR.
„Cea mai importantă poveste spusă vreodată” se vede în KING OF KINGS/ ÎMPĂRATUL ÎMPĂRAȚILOR,film al cărui titlu în limba română evocă atât semnificația religioasă, cât și întreaga alură de basm a abordării cinematice.
„Fluturi de noapte”, documentarul de debut al regizorului Andrei Ștefan Răuțu, va avea premiera pe 27 noiembrie la Muzeul Țăranului Român din București. Filmul o are în centru pe Marina Voica, una dintre cele mai cunoscute și iubite voci ale muzicii românești.
Actrița Olimpia Melinte joacă rolul principal în Làstima, al doilea film de ficțiune al regizorului italian Mario Piredda. Produs de compania italiană Articolture, în colaborare cu DOK MOBILE (Elveția), RSI Radiotelevisione Svizzera și compania românească Tangaj Productions, lungmetrajul Làstima a fost filmat Sardinia, unde Olimpia Melinte a lucrat cu actorii Cynthia Atekia, Nora Stassi, Tiberiu Cosmin Stavăr, Fulvio Accogli, Raffaele Puglia și Sandro Ullasci. La aproape 15 ani de la debutul într-un film italian (Sette Opere di Misericordia/ Seven Works of Mercy al fraților De Serio), Olimpia Melinte a revenit în Italia, având ocazia să filmeze în spații pe care nu le descoperise în călătoria sa anterioară pe insula care i-a rămas în suflet: Sardinia. „Am descoperit locuri fascinante, o cultură aparte a unei insule pe care n-o poți înțelege sau cuprinde pe deplin ca turist, o poveste impresionantă și emoționantă care unește două femei străine care trebuie să se descurce într-o lume ostilă și am avut ocazia să lucrez cu un cineast deosebit de talentat și o echipă extraordinară.”, spune actrița Olimpia Melinte. Câștigător al premiului David di Donatello pentru cel mai bun scurtmetraj A casa mia (At My Home, 2016) și autor al lungmetrajului de succes L’Agnello (The Lamb, 2019), Mario Piredda continuă seria poveștilor care surprinde aspectele autentice ale insulei natale, filmând pe parcursul a șase săptămâni în cele mai autentice și mai puțin vizitate zone ale Sardiniei. Două femei străine pornesc într-o călătorie neașteptată pentru a redescoperi un sentiment universal de umanitate, traversând câmpii întinse, plaje ascunse și gări abandonate din interiorul insulei.
Olimpia Melinte joacă rolul Verei, o româncă angajată să însoțească pe Kali, o tânără de origine nigeriană (debutanta Cynthia Atekia) dintr-un oraș în altul. Întâlnirea care unește două personaje marginale se transformă într-o lungă și revelatoare călătorie într-o lume a celor cruzi și a celor cu inima curată, etern marginalizați și condamnați, care nu se pot salva decât râzând împreună de ironia sorții. Filmările au avut loc în Cagliari, Sassari, locații pitorești din zona Strada Statale 131 ferite deseori de ochii turiștilor, în ton cu titlul ce poartă greutatea stratificării lingvistice și culturale a insulei. „Làstima este o poveste contemporană fără câștigători sau învinși. Personajele se pun toate unul în pielea celuilalt, iar noi le urmărim înainte și în timp ce se îmbracă. Filmul se desfășoară între două orașe și periferiile lor, în zona rurală a țării mele natale, unde sardinii trebuie să învețe să se deschidă unul față de celălalt. Așa suntem noi: ne ascundem în spatele pumnului pentru că nu putem suporta viteza inimii, dar când ne calmăm în sfârșit, o deschidem larg.
Vera și Kali sunt „celelalte”, două femei foarte diferite care se întâlnesc întâmplător prin intermediul unuia dintre numeroșii bărbați violenți și vulgari pe care i-au întâlnit în viața lor. Rătăcesc în trenuri, autobuze și mașini improvizate, traversând pe jos o insulă care izolează și rareori te lasă să-i părăsești granițele, mai ales dacă abia ai sosit, dacă ești străin. Prin ochii lor, filmul prinde contur, locurile ies la iveală, iar granițele culturale se ciocnesc cu viteză maximă.”, a declarat regizorul Mario Piredda. Alături de cele două protagoniste, regizorul reunește o distribuție vibrantă de actori profesioniști și neprofesioniști. Nora Stassi revine să colaboreze cu Piredda după interpretarea sa aclamată în rolul Anita din L’Agnello, care i-a adus premiul italian Globo d’Oro pentru Tânără Speranță în
Alături de ea se află comediantul italo-român Tiberiu Cosmin Stavăr în rolul lui Sorin și actorul Fulvio Accogli (Premiul Ubu în 2017). Filmul include și o apariție specială a scriitoarei italo-nigeriene Sabrina Efionay și prezintă doi noi talente descoperite prin casting de stradă, Raffaele Puglia și Sandro Ullasci. Actrița Olimpia Melinte a debutat în cinematografie în 2009 și are la activ peste 20 de roluri în lungmetraje românești și internaționale, precum și în scurtmetraje sau seriale. Nominalizată la Premiile Goya (Canibal) și Premiile Gopo (Moromeții 3, București Non Stop, Cele ce plutesc), a jucat și în serialul VLAD (PRO TV), în rolul Elizei. Este și autoarea unei cărți pentru copii – „Serion Pantalon în Țara Amintirilor”. Mario Piredda s-a născut în Sassari, Sardinia. Locuiește în Bologna din 1999, unde a început să lucreze ca regizor. În 2005, a filmat primul său scurtmetraj pe peliculă de 35 mm, Il Suono Della Miniera (Sunetul minei), produs de Institutul Etnografic Regional din Sardinia. Al doilea scurtmetraj al său, filmat tot în Sardinia, Io sono qui (Eu sunt aici), a fost selectat pentru premiile David di Donatello în 2011, a câștigat peste 70 de premii și a fost inclus în selecția oficială a numeroase festivaluri de film naționale și internaționale. În 2016, a câștigat premiul David di Donatello pentru cel mai bun scurtmetraj cu A casa mia (La mine acasă), produs de Articolture și distribuit la peste 100 de festivaluri din întreaga lume. Primul său lungmetraj, L’Agnello (Mielul), produs de Articolture și RAI Cinema, în colaborare cu MAT Production din Franța și distribuit la nivel mondial de TVCO, a avut premiera în competiție la Festivalul de Film de la Roma din 2019 – secțiunea Alice nella città (unde a câștigat o mențiune specială pentru cel mai bun debut feminin al Norai Stassi) și a fost apoi selectat, la festivaluri internaționale. A câștigat festivalul Annecy Cinéma Italien 2020 (Cel mai bun film, Premiul juriului tineretului, Premiul publicului), iar scenariul a primit prestigiosul premiu Suso Cecchi d’Amico, dedicat celei mai bune opere originale cu o protagonistă feminină. Proiectul Làstima este sprijinit de MEDIA Creative Europe, Ministerul Culturii din Italia, Oficiul Cultural Federal din Elveția, Regiunea Autonomă Sardinia și Cinefórum.
Într-un moment în care horrorul independent pare să fi epuizat toate unghiurile posibile de abordare — camera fixă, found footage, trauma domestică ca substitut pentru groază —, Ben Leonberg vine cu ceva ce ar putea suna, pe hârtie, ca o glumă de scenarist beat: un film de groază văzut din perspectiva unui câine. Doar că Băiatul Bun (titlu original: Good Boy) nu e nici parodie, nici experiment postmodern. Este, în mod surprinzător, un film cu o inimă sinceră, ba chiar duios în felul lui, care ia în serios atât spaimele, cât și privirea protagonistului său patruped.
În centrul filmului, Todd (Shane Jensen) — un bărbat bolnav, retras într-o cabană „blestemată” din pădure — devine obiectul unei amenințări spectrale. Însă adevăratul subiect este Indy, câinele său, și modul în care lumea (umană, naturală, supranaturală) se reconfigurează prin ochii lui. Leonberg — care îl filmează pe propriul său câine, un Nova Scotia Duck Tolling Retriever pe nume Indy — pare să știe exact ce face: ochii animalului sunt, simultan, un instrument de empatie și un abis în care privirea spectatorului se pierde. cea mai mică și, poate, cea mai subtilă dintre rasele de retrieveri, crescută pentru un tip de vânătoare care se bazează pe seducție, nu pe forță.
“Tolling-ul” din numele său vine de la verbul englezesc to toll, adică “a ademeni”: în vânătoare, Toller-ul se joacă și aleargă pe malul apei pentru a stârni curiozitatea rațelor, făcându-le să se apropie — o mică manipulare naturală, o strategie vizuală. E un detaliu istoric care pare să se reflecte ironic și în filmul lui Leonberg: Băiatul Bun funcționează la rândul lui ca un exercițiu de “tolling” cinematografic, atrăgând privirea spectatorului prin inocența unui câine, doar pentru a-l arunca, brusc, într-o stare de neliniște și groază.
Rasa aceasta, cu blană arămie și ochi care par mereu în pragul unei întrebări, a fost dezvoltată în secolul al XIX-lea în Nova Scotia, probabil din încrucișări între Labrador, Spaniel de Apă, Setter, Collie și poate Golden Retriever. De aici și amestecul de calități contradictorii: curaj și fragilitate, disciplină și impuls ludic. Indy, în film, le are pe toate. E, simultan, un câine dresat exemplar și un actor natural, un animal care se mișcă prin lume cu acea grație neștiută pe care oamenii încearcă s-o imite prin regie.
Unul dintre cele mai frumoase lucruri din Băiatul Bun este felul în care regizorul refuză să „umanizeze” excesiv câinele. Nu avem monolog interior, nu avem gesturi „drăguțe” forțate. În schimb, avem tăceri, scâncete, unghiuri joase care transformă spațiul casei într-un teritoriu incomensurabil, aproape labirintic. Când Leonberg montează o sperietură folosindu-se de reflexia unei figuri malefice în ochiul lui Indy, nu e doar o demonstrație de virtuozitate vizuală, ci o mică revelație despre cinema: imaginea ca oglindă a fricii.
Filmul conține și scene mai dure, în care câinele este legat, bruftuluit, împins — momente greu de privit, tocmai pentru că Leonberg nu le filmează cu detașare, ci cu o cruzime realistă, care nu pare să caute spectacolul, ci empatia. Aici se joacă totul: cât poți îndura să vezi un animal suferind înainte ca filmul să devină, pentru tine, de nesuportat?
Firește, filmul are și momentele lui de ezitare — unele secvențe alunecă în confuzie senzorială, nu mereu intenționată. Leonberg întinde coarda subiectivității canine până aproape de rupere: visul, halucinația, percepția distorsionată de miros și sunet se amestecă într-un flux dens, greu de urmărit. Dar poate tocmai în această incertitudine stă forța filmului. Nu știm dacă vedem un blestem real sau doar felul în care un câine percepe degradarea fizică și mentală a stăpânului său.
Într-un cinema saturat de CGI-uri și de spaime algoritmizate, Băiatul Bun e un mic miracol de austeritate. Totul e redus la esență: un om, un câine, o casă și o prezență care s-ar putea să nu existe. Și, în centrul acestei austerități, o interpretare care — trebuie spus — rivalizează cu cele mai bune performanțe actoricești non-umane din ultimul deceniu. Indy (câinele actor) joacă cu o concentrare care rupe bariera dintre „animal dresat” și „personaj de cinema”.
Ben Leonberg debutează cu un film care e, simultan, horror, poem de fidelitate și eseu despre percepție. Nu e un film „mare”, dar e unul care se simte viu, tulburător, aproape inadecvat de sincer. Iar când, în ultimul cadru, Indy privește în gol — nu știm dacă spre spirit, moarte sau pur și simplu spre o lume pe care nu o mai înțelege —, Leonberg pare să ne spună că ochii unui câine pot fi cel mai onest ecran pe care îl avem.
Eşti, sau nu eşti gamer – mergi la TRON: Ares, cel mai nou film semnat de Joachim Rønning. Cu acţiune intens coregrafiată, CGI spectaculos, un soundtrack electrizant şi o distribuţie de top – Gillian Anderson, Jeff Bridges şi Jared Leto, minunat în tot ce face – filmul propune o experienţă cinematografică în care tehnologia devine o formă de poezie. Este al treilea capitol al francizei, după Tron (1982) şi Tron: Legacy (2010), şi marchează, la patruzeci de ani de la primul film, o revenire spectaculoasă a lumii „Grid-ului”, acel univers digital care a schimbat pentru totdeauna modul în care privim imaginea generată pe ecran.
Într-o epocă în care cinemaul pendulează adesea între spectacol vizual grandios și introspecție intimistă, O călătorie însemnată, îndrăzneață și încântătoare se distinge printr-o sinteză rar întâlnită: frumusețea poveștii clasice a inițierii este reîmprospătată prin curaj estetic și un farmec ce rezonează cu sensibilitatea contemporană.
Festivalul de film și cultură balcanică TAIFAS revine între 13 și 19 octombrie 2025, la Timișoara și oferă cinefililor șansa de a vedea prima retrospectivă Radu Jude organizată în România. În cadrul retrospectivei, publicul va putea vedea pentru prima dată la un loc toate scurtmetrajele regizorului, reunite într-un singur calup, alături de mediumetrajele sale și de mult așteptata avanpremieră a filmului Dracula.
Anamaria Vartolomei joacă în filmul „Jaful secolului” primul ei rol principal în limba română – cel al unei tinere dintr-un sat dunărean care pleacă la muncă în străinătate pentru a-și susține familia. Celebra actriță va fi prezentă la premiera de gală „Jaful secolului” din București, pe 22 septembrie, de la ora 19:00, la Cinema City AFI Cotroceni, alături de echipa filmului, invitați speciali, vedete și spectatori doritori să-i cunoască și să vadă filmul în premieră.
Cea de a XXI-a ediție a Bucharest International Film Festival, singura competiție cinematografică internațională de film de lungmetraj organizată în București, a intrat în linie dreaptă. Evenimentul se desfășoară între 19 și 28 septembrie 2025 și aduce în fața publicului din capitală, în premieră națională, filme premiate la festivaluri internaționale de prestigiu alături de o serie de evenimente și de proiecții organizate special pentru această ediție.
Radiotopic 