O spun cu toată sinceritatea, nu m-am aşteptat ca venind la concertul Bach meets Kennedy meets Gershwin să am parte de trăirile pe care le-am experimentat.
Uimitor nu doar prin tehnica desăvârşită şi nonşalanța cu care cântă aşa cum respiră, Nigel aduce pe scenă energia incomparabilă a omului care trăieşte muzica, mai mult- care este muzica– pe care o integrează, redându-ne-o în accepţia lui mai eclatantă, mai efervescentă sau mai emoţionantă.
După ce am văzut-o acum doi ani la Sala Radio alături de Anthony Jackson și Simon Phillips, mi-am zis că va mai trece ceva timp până să o revăd pe Hiromi! Și s-a întâmplat minunea mai repede decât mă așteptam și ieri seară am ajuns la Ateneul Român pentru o formulă de duo, alături de columbianul Edmar Castaneda, un harpist de o virtuozitate nemaiauzită de unul ca mine, care în afară de harpa clasică din orchestre, mai știa de prin anii 80, de la Radio Novi Sad, de Andreas Vollenweider, iar acum 4 ani de Raoul Moretti sau de Deborah Henson-Conant și chiar de românca Roxana Moișanu. (mai mult…)
Dacă e sâmbătă seară și plouă ciobănește, mi-am zis eu în barbă că e o vreme excelentă de ascultat Nigel Kennedy la Sala Palatului, un spațiu plin de oameni nerăbdători să îl asculte pe acest Peter Pan al muzicii clasice!
Prima oară a ajuns în România în 2005, cu ansamblul “Jarek Smietana” și apoi a mai tot venit cu alte ocazii, pentru că the nonconformistul violonist spune că ”România este țara lui George Enescu cu care simt că am o legătură directă”. George Enescu a fost profesorul lui Yehudi Menuhin, cel care l-a remarcat pe micuțul Nigel pe când acesta avea șapte ani și care i-a devenit profesor și mentor, finanțându-i chiar studiile muzicale. (mai mult…)
Aristocraţii sunt oameni distinşi! Dacă sunt şi muzicieni, pot spune că sunt oameni distinşi extrem de talentaţi! Și dacă vin în ţara noastră pentru prima oară, atunci trebuie să îi văd (că de auzit i-am tot auzit), ceea ce am făcut aseară! Înainte de a ajunge am fost la premiera filmului Steve Jobs şi cu emoţie am ajuns chiar înainte de începerea concertului – mulţumesc Rockstage! Există un Dumnezeu al celor care vor să vadă şi aia şi ailaltă, chiar dacă aşa am pierdut concertele din deschidere (The WristBand, Quantic şi ALT F4). (mai mult…)
Am lăsat să trecă 8 zile de la concertul Black Label Society de la Arenele Romane, pentru că am o vorbă: senzaţiile de după un show plin de energie trebuie decelate! De exemplu, foarte bine mi-a rămas în minte cântarea de la Sofia, din 23 iunie 2005, când Zakk cânta 7 (șapte) piese în deschidere la Black Sabbath, pe stadionul Lokomotiv, din capitala bulgară. Pe atunci îşi promova albumul Mafia și fiindcă Zakk Wylde era chitaristul lui Ozzy, a avut onoarea de a deschide un concert antologic, pe care cu greu îl voi uita, mai ales că am văzut Black Sabbath în formula originală (ce deschidere de cîntare cu NIB și bis cu Sleeping Village, apoi Children of the Grave…of, of!). (mai mult…)
Și dacă ești chitarist- e greu să urmărești degetele suedezului pe grif, iar dacă ești neinițiat, te bucuri ca papleacă când face o pauză, flutură degetele prin aer sau își duce palma la ureche și se uită în public așteptând să audă aplauze.
În primul rând vreau să îi mulțumesc Monicăi (PR-ul celor de la German Quality Entertainment) pentru invitație, dar și pentru faptul că a avut timp pentru cei din presă. Apoi îi mulțumesc lui Malmsteen că a venit în România (i-am mulțumit și la aeroport , înainte de concert, dar nu a catadicsit să răspundă) și celor care l-au adus pe Maestro. (mai mult…)
