După ce am văzut-o acum doi ani la Sala Radio alături de Anthony Jackson și Simon Phillips, mi-am zis că va mai trece ceva timp până să o revăd pe Hiromi! Și s-a întâmplat minunea mai repede decât mă așteptam și ieri seară am ajuns la Ateneul Român pentru o formulă de duo, alături de columbianul Edmar Castaneda, un harpist de o virtuozitate nemaiauzită de unul ca mine, care în afară de harpa clasică din orchestre, mai știa de prin anii 80, de la Radio Novi Sad, de Andreas Vollenweider, iar acum 4 ani de Raoul Moretti sau de Deborah Henson-Conant și chiar de românca Roxana Moișanu. Dar nimic din ceea ce am auzit nu se compară cu Castaneda, care e energie pură și munte de pasiune. Atât talent, modestie și bunătate într-un om au făcut să mă podidească lacrimile, fără să am control, încă de la începutul concertului. Apoi s-au instalat pe rând bucuria, melancolia, cheful de a dansa și deplina mulțumire că am asistat la așa un spectacol. Ne-a reamintit columbianul că am uitat să ne bucurăm de lucrurile simple, cum ar fi faptul că auzim, că vedem sau că respirăm. Tot el ne-a adus aminte de Jaco Pastorius atunci când a prezentat compoziția sa intitulată „For Jaco”, un tribut adus legendarului basist și ne-a rugat să fim mai pioși atunci când ne-a cântat piesa „Jesus de Nazareth”.
Și ca într-un joc de-a șoarecele și pisica (sigur că a cântat și The Tom and Jerry Show) după ”alergăturile, fandările și câteodată parările” lui Castaneda, au urmat și atacurile lui Hiromi sau momentele de zbucium, cum s-a auzit în piesa “Moonlight Sunshine” care a fost scrisă după dezastruosul tsunami din 2011. Și deși în trecut o cânta cu Stanley Clarke, melodia nu pierde nimic din împletirea harpă și pian.
Cu drăgălășenie Hiromi a vorbit și în românește, a prezentat suita din patru părți –The Elements- aer, pământ, apă și foc- și, ca prin farmec, magia a fost gata! Am auzit vântul, am simțit apa, ne-a atins focul și am revenit pe pământ când cei doi extraordinari artiști se înclinau în fața noastră. Hiromi a vrut ca aceată suită de 4 părți să fie ceva special și a fost scrisă după ce pianista a făcut o analogie între sunetele scoase de Edmar și cele din natură, așa obținând teme care să îți creeze imagini cu fluiditatea apei și arderea focului. Extrem de atrăgătoare această colaborare între pian și harpă (un instrument extrem de rar în lumea jazz-ului) și foarte clară chimia dintre cei doi muzicieni. Am ieșit de la concert și singurul lucru pe care îl repetam a fost: WOW!
Radiotopic 