TresCaballeros_tourPosterEUweb

Aristocraţii sunt oameni distinşi! Dacă sunt şi muzicieni, pot spune că sunt oameni distinşi extrem de talentaţi! Și dacă vin în ţara noastră pentru prima oară, atunci trebuie să îi văd (că de auzit i-am tot auzit), ceea ce am făcut aseară! Înainte de a ajunge am fost la premiera filmului Steve Jobs şi cu emoţie am ajuns chiar înainte de începerea concertului – mulţumesc Rockstage! Există un Dumnezeu al celor care vor să vadă şi aia şi ailaltă, chiar dacă aşa am pierdut concertele din deschidere (The WristBand, Quantic şi ALT F4).

aristocrats-logoRevenind la ceea ce cântă cei trei cavaleri, cei trei aristocraţi- vă voi spune că este muzică instrumentală, adică lipsesc părţile vocale, deşi între melodii se vorbeşte. Englezul Guthrie Govan , americanul Bryan Beller şi germanul Marco Minnemann au în bagaj destule snoave pe care le împărtăşesc cu cei prezenţi la concertele lor. Unora li se par puerile, altora interesante (pe mine m-au amuzat şi m-au făcut să ascult altfel compoziţiile), dar sunt necesare mai ales atunci când nu ai un frontman, iar în public nu ai numai muzicieni, ci şi iubitori de muzică. Şi au ce să povestească, pentru că deşi sunt tineri, au ceva experienţă de turnee alături de nume grele: Govan şi-a dezvoltat latura progresivă în Asia ( în perioada 2001–2006), în GPS (alături de John Payne (vocals, bass, guitar) şi toboşarul Jay Schellen), şi recent alături de Steven Wilson, care a declarat că Guthrie îl înţelege perfect din punct de vedere muzical. Şi Marco a făcut parte din distribuţia recentă a turneului lui Steven Wilson, dar la sfatul lui Mike Keneally a fost cooptat în trupa care îl însoţeşte prin lume pe Joe Satriani, fără ca Satch să îl fi auzit vreodată (asta înseamnă încredere în experienţa unui coleg de trupă….şi ce coleg!). Bryan Beller, vechi prieten de-al lui Keneally (aşadar acesta e artistul de legătură) a fost în turneu cu Mike Keneally Band şi apoi a devenit parte din show-urile lui Satch. Şi cu aşa o secţie ritmică conjugată cu o abilitate de a cânta stiluri variate s-a născut în 2011 The Aristocrats, care are la activ 3 albume de studio şi 3 albume live (în ultimul, din 2015, Secret Show: Live in Osaka am  savurat cu încântare fiecare moment). Ce e minunat în ceea ce fac, mai ales live, este felul în care îşi „pasează” de la unul la altul ideile muzicale. Nu e cazul să reamintesc că toţi trei sunt excelenţi instrumentişti şi ştiu cât să „conducă” partiturile personale, fără să plictisească pe cineva neiniţiat. Pe scenă sunt foarte relaxaţi, simpli şi cu zâmbete deschise către cei din faţa scenei. Dar în spatele acestei prezentări se ascunde foarte multă muncă, talent şi nu în ultimă instanță – devotament. Pentru mine, balanţa dintre matematica pură şi improvizaţie alunecă în mod evident către o precizie care se dobândeşte numai după ani grei de repetiţie şi care cere har.

Ascultând CD-urile lor vă veţi convinge de acest lucru, dar văzându-i pe scenă veţi fi amuzaţi de poveştile lor, de giumbuşlucile cu purceluşi şi găinuşe, de autoironii lansate fără exagerare, într-un mod familiar și plăcut. Şi aşa, lipsa unui vocalist trece mai uşor neobservată, chit că eu mi-aş dori un solist vocal, dar mi-ar fi greu să găsesc unul care să se muleze pe ceea ce croiesc aceşti trei muschetari. Cele mai multe compoziţii ale lor îşi au originea în experienţe personale sau de grup, iar atunci când le prezintă ai senzaţia că nu se iau în serios, dar este numai o senzaţie!

Rolul de MC îi aparţine lui Beller, dar aşa cum am mai spus, fiecare vine cu o replică, nu se încalecă niciodată unul pe celălalt şi totul decurge cu o uşurinţă de invidiat. Asta am remarcat la Portnoy atunci când îşi prezenta lecţiile de tobe în zecile de bootleg-uri: felul în care explică cum, ce, cât loveşti îţi dă impresia că totul e uşor şi trebuie doar să îl vezi si să îl asculţi ca să îţi iasă la fel. Dar ce să vezi? Lucrurile nu stau deloc aşa! Iar acum 16 ani şi Steve Vai îmi spunea în primul interviu:”nu ştiu cât e talent şi cât e muncă asiduuă, dar ştiu că nu se termină niciodată”.

Sincer? Ieri înainte de a-i vedea eram convins că voi asista la multe demonstraţii de virtuozitate, la pasaje instrumentale încâlcite şi la o rigoare a la Robert Fripp. Şi mai ales că nu am avut şansa să îl văd pe Frank Zappa sau King Crimson (erau scurte momente aseară care mi-au adus aminte de ei) îmi ziceam că trebuie să stau încordat şi să urmăresc cu greu ceea ce se aude. Din nou, greşeală! Am avut parte de o cursivitate muzicală abordată cu graţie şi umor. Mulţumesc, Phoenix Entertainment şi Rockstage! Mulţumesc The Aristocrats!

Acum aştept cuminte poate voi avea şansa să văd G4 cu Joe Satriani, Guthrie Govan, Tosin Abasi şi Mike Keneally! Aşa să mă ajute timpul, banii şi norocul (ordine pur întâmplătoare)!

Piese cântate aseară: Stupid 7, Jack’s Back, Texas Crazypants (o experienţă pe care a avut-o Beller la un concert şi altoită cu fior de Stevie Ray Vaughn), Pressure Relief, Culture Clash, Louisville Stomp (putem cânta şi jazz), Pig’s Day Off (nu e cea mai tristă compoziţie şi nu e baladă, pentru că le-au luat-o înainte cei de la Radiohead), Desert Tornado(o tornadă experimentată în California, cu solo de tobe), Smuggler’s Corridor (o idee dintr-un episod Breaking Bad pe schelet de spaghetti western), The Kentucky Meat Shower(american country), Get It Like That.

Un exemplu, din 2012, de cum sună live acest supergrup:

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s