„Fluturi de noapte”, documentarul de debut al regizorului Andrei Ștefan Răuțu, va avea premiera pe 27 noiembrie la Muzeul Țăranului Român din București. Filmul o are în centru pe Marina Voica, una dintre cele mai cunoscute și iubite voci ale muzicii românești.
(mai mult…)
Actrița Olimpia Melinte joacă rolul principal în Làstima, al doilea film de ficțiune al
regizorului italian Mario Piredda.
Produs de compania italiană Articolture, în colaborare cu DOK MOBILE (Elveția), RSI
Radiotelevisione Svizzera și compania românească Tangaj Productions, lungmetrajul
Làstima a fost filmat Sardinia, unde Olimpia Melinte a lucrat cu actorii Cynthia Atekia, Nora
Stassi, Tiberiu Cosmin Stavăr, Fulvio Accogli, Raffaele Puglia și Sandro Ullasci.
La aproape 15 ani de la debutul într-un film italian (Sette Opere di Misericordia/ Seven Works
of Mercy al fraților De Serio), Olimpia Melinte a revenit în Italia, având ocazia să filmeze în
spații pe care nu le descoperise în călătoria sa anterioară pe insula care i-a rămas în suflet:
Sardinia. „Am descoperit locuri fascinante, o cultură aparte a unei insule pe care n-o poți
înțelege sau cuprinde pe deplin ca turist, o poveste impresionantă și emoționantă care unește
două femei străine care trebuie să se descurce într-o lume ostilă și am avut ocazia să lucrez cu un
cineast deosebit de talentat și o echipă extraordinară.”, spune actrița Olimpia Melinte.
Câștigător al premiului David di Donatello pentru cel mai bun scurtmetraj A casa mia (At My
Home, 2016) și autor al lungmetrajului de succes L’Agnello (The Lamb, 2019), Mario Piredda
continuă seria poveștilor care surprinde aspectele autentice ale insulei natale, filmând pe
parcursul a șase săptămâni în cele mai autentice și mai puțin vizitate zone ale Sardiniei.
Două femei străine pornesc într-o călătorie neașteptată pentru a redescoperi un sentiment
universal de umanitate, traversând câmpii întinse, plaje ascunse și gări abandonate din
interiorul insulei.
Olimpia Melinte joacă rolul Verei, o româncă angajată să însoțească pe Kali, o tânără de origine
nigeriană (debutanta Cynthia Atekia) dintr-un oraș în altul. Întâlnirea care unește două
personaje marginale se transformă într-o lungă și revelatoare călătorie într-o lume a celor cruzi
și a celor cu inima curată, etern marginalizați și condamnați, care nu se pot salva decât râzând
împreună de ironia sorții.
Filmările au avut loc în Cagliari, Sassari, locații pitorești din zona Strada Statale 131 ferite
deseori de ochii turiștilor, în ton cu titlul ce poartă greutatea stratificării lingvistice și culturale a
insulei.
„Làstima este o poveste contemporană fără câștigători sau învinși. Personajele se pun toate
unul în pielea celuilalt, iar noi le urmărim înainte și în timp ce se îmbracă. Filmul se desfășoară
între două orașe și periferiile lor, în zona rurală a țării mele natale, unde sardinii trebuie să
învețe să se deschidă unul față de celălalt. Așa suntem noi: ne ascundem în spatele pumnului
pentru că nu putem suporta viteza inimii, dar când ne calmăm în sfârșit, o deschidem larg.
Vera și Kali sunt „celelalte”, două femei foarte diferite care se întâlnesc întâmplător prin intermediul
unuia dintre numeroșii bărbați violenți și vulgari pe care i-au întâlnit în viața lor.
Rătăcesc în trenuri, autobuze și mașini improvizate, traversând pe jos o insulă care izolează și
rareori te lasă să-i părăsești granițele, mai ales dacă abia ai sosit, dacă ești străin. Prin ochii lor,
filmul prinde contur, locurile ies la iveală, iar granițele culturale se ciocnesc cu viteză maximă.”,
a declarat regizorul Mario Piredda.
Alături de cele două protagoniste, regizorul reunește o distribuție vibrantă de actori profesioniști
și neprofesioniști. Nora Stassi revine să colaboreze cu Piredda după interpretarea sa aclamată în
rolul Anita din L’Agnello, care i-a adus premiul italian Globo d’Oro pentru Tânără Speranță în
Teatrul EXCELSIOR, singurul teatru din București dedicat adolescenților și tinerilor adulți, anunță premiera pe țară a spectacolului Dark Play de Carlos Murillo, întraducerea și adaptarea regizorului Radu Apostol.
(mai mult…)
Jafuri elaborate coordonate de minți agere, situații limită, interlopi londonezi și răpiri înscenate cu John Travolta, Hugh Jackman, Idris Elba, Tom Hardy sau Chris Evans condimentează programul Warner TV de noiembrie în serile de “Miercuri cu Scântei”.
(mai mult…)Pâinea noastră cea de toate zilele, O voce din depărtare, Cazul Inginerului Ursu și Jurnalul familiei -escu vor putea fi vizionate online gratuit
Șerban Georgescu se numără printre cei mai riguroși, meticuloși și inventivi regizori de film documentar din România. Cei 25 de ani de experiență și dedicare pentru acest gen își pun amprenta pe ecran în fiecare minut al documentarelor produse și lansate de Kolectiv Film. De la expediții pe Everest, la drame cotidiene din satele românești și până la eroi uitați sau nenumiți, filmele regizorului Șerban Georgescu pun în lumină fațete adesea ignorate ale vieții românеști.
(mai mult…)
In secolul al XIV-lea, Europa medievală s-a confruntat cu o catastrofă care a schimbat istoria omenirii. Epidemia de ciumă, cunoscută sub numele de Moartea Neagră, a făcut aproximativ 200 de milioane de victime și a paralizat în câțiva ani întregi regate și sate mici. A apărut o lume în care oamenii încercau să înțeleagă inexplicabilul. Boala a secerat fără deosebire săraci și bogați, tineri și bătrâni.
(mai mult…)
Serialul original HBO „IT: Bun-venit în Derry” („IT: Welcome to Derry”), creat de Andy Muschietti, Barbara Muschietti și Jason Fuchs, este disponibil pe HBO Max începând cu 27 octombrie. Producția are opt episoade, lansate săptămânal.
(mai mult…)
Pe 4 noiembrie, trupa byron va urca în premieră pe scena Sălii Palatului pentru un concert cu totul special. Spectacolul poartă numele de Minunata lume nouă și este cea mai amplă producție a trupei de până acum. O orchestră de 54 de instrumentiști, condusă de Simona Strungaru, va reinterpreta piesele de pe cel mai iubit album byron, ‘nouă’, iar proiecțiile video dedicate și invitații speciali vor întregi spectacolul.
(mai mult…)
Într-un moment în care horrorul independent pare să fi epuizat toate unghiurile posibile de abordare — camera fixă, found footage, trauma domestică ca substitut pentru groază —, Ben Leonberg vine cu ceva ce ar putea suna, pe hârtie, ca o glumă de scenarist beat: un film de groază văzut din perspectiva unui câine. Doar că Băiatul Bun (titlu original: Good Boy) nu e nici parodie, nici experiment postmodern. Este, în mod surprinzător, un film cu o inimă sinceră, ba chiar duios în felul lui, care ia în serios atât spaimele, cât și privirea protagonistului său patruped.
Citește mai mult: „The Good Boy” – filmul care privește lumea prin ochii unui câineÎn centrul filmului, Todd (Shane Jensen) — un bărbat bolnav, retras într-o cabană „blestemată” din pădure — devine obiectul unei amenințări spectrale. Însă adevăratul subiect este Indy, câinele său, și modul în care lumea (umană, naturală, supranaturală) se reconfigurează prin ochii lui. Leonberg — care îl filmează pe propriul său câine, un Nova Scotia Duck Tolling Retriever pe nume Indy — pare să știe exact ce face: ochii animalului sunt, simultan, un instrument de empatie și un abis în care privirea spectatorului se pierde. cea mai mică și, poate, cea mai subtilă dintre rasele de retrieveri, crescută pentru un tip de vânătoare care se bazează pe seducție, nu pe forță.
“Tolling-ul” din numele său vine de la verbul englezesc to toll, adică “a ademeni”: în vânătoare, Toller-ul se joacă și aleargă pe malul apei pentru a stârni curiozitatea rațelor, făcându-le să se apropie — o mică manipulare naturală, o strategie vizuală. E un detaliu istoric care pare să se reflecte ironic și în filmul lui Leonberg: Băiatul Bun funcționează la rândul lui ca un exercițiu de “tolling” cinematografic, atrăgând privirea spectatorului prin inocența unui câine, doar pentru a-l arunca, brusc, într-o stare de neliniște și groază.
Rasa aceasta, cu blană arămie și ochi care par mereu în pragul unei întrebări, a fost dezvoltată în secolul al XIX-lea în Nova Scotia, probabil din încrucișări între Labrador, Spaniel de Apă, Setter, Collie și poate Golden Retriever. De aici și amestecul de calități contradictorii: curaj și fragilitate, disciplină și impuls ludic. Indy, în film, le are pe toate. E, simultan, un câine dresat exemplar și un actor natural, un animal care se mișcă prin lume cu acea grație neștiută pe care oamenii încearcă s-o imite prin regie.
Unul dintre cele mai frumoase lucruri din Băiatul Bun este felul în care regizorul refuză să „umanizeze” excesiv câinele. Nu avem monolog interior, nu avem gesturi „drăguțe” forțate. În schimb, avem tăceri, scâncete, unghiuri joase care transformă spațiul casei într-un teritoriu incomensurabil, aproape labirintic. Când Leonberg montează o sperietură folosindu-se de reflexia unei figuri malefice în ochiul lui Indy, nu e doar o demonstrație de virtuozitate vizuală, ci o mică revelație despre cinema: imaginea ca oglindă a fricii.
Filmul conține și scene mai dure, în care câinele este legat, bruftuluit, împins — momente greu de privit, tocmai pentru că Leonberg nu le filmează cu detașare, ci cu o cruzime realistă, care nu pare să caute spectacolul, ci empatia. Aici se joacă totul: cât poți îndura să vezi un animal suferind înainte ca filmul să devină, pentru tine, de nesuportat?
Firește, filmul are și momentele lui de ezitare — unele secvențe alunecă în confuzie senzorială, nu mereu intenționată. Leonberg întinde coarda subiectivității canine până aproape de rupere: visul, halucinația, percepția distorsionată de miros și sunet se amestecă într-un flux dens, greu de urmărit. Dar poate tocmai în această incertitudine stă forța filmului. Nu știm dacă vedem un blestem real sau doar felul în care un câine percepe degradarea fizică și mentală a stăpânului său.
Într-un cinema saturat de CGI-uri și de spaime algoritmizate, Băiatul Bun e un mic miracol de austeritate. Totul e redus la esență: un om, un câine, o casă și o prezență care s-ar putea să nu existe. Și, în centrul acestei austerități, o interpretare care — trebuie spus — rivalizează cu cele mai bune performanțe actoricești non-umane din ultimul deceniu. Indy (câinele actor) joacă cu o concentrare care rupe bariera dintre „animal dresat” și „personaj de cinema”.
Ben Leonberg debutează cu un film care e, simultan, horror, poem de fidelitate și eseu despre percepție. Nu e un film „mare”, dar e unul care se simte viu, tulburător, aproape inadecvat de sincer. Iar când, în ultimul cadru, Indy privește în gol — nu știm dacă spre spirit, moarte sau pur și simplu spre o lume pe care nu o mai înțelege —, Leonberg pare să ne spună că ochii unui câine pot fi cel mai onest ecran pe care îl avem.
Văzut de Michaela:
Eşti, sau nu eşti gamer – mergi la TRON: Ares, cel mai nou film semnat de Joachim Rønning. Cu acţiune intens coregrafiată, CGI spectaculos, un soundtrack electrizant şi o distribuţie de top – Gillian Anderson, Jeff Bridges şi Jared Leto, minunat în tot ce face – filmul propune o experienţă cinematografică în care tehnologia devine o formă de poezie. Este al treilea capitol al francizei, după Tron (1982) şi Tron: Legacy (2010), şi marchează, la patruzeci de ani de la primul film, o revenire spectaculoasă a lumii „Grid-ului”, acel univers digital care a schimbat pentru totdeauna modul în care privim imaginea generată pe ecran.
(mai mult…)
Radiotopic 