…. vazut de Michaela:
E perfect sa vii la film fara sa iti incarci inainte mintea cu parerile unora si altora – si sa primesti totul cu inima deschisa. Iar daca poti sa faci asta, atunci o sa ai rasplata bucuriei netrucate pe care acest scenariu (care nu se revendica decat vag din romanul lui Dahl – cu cateva exceptii care sunt personaje si nu directii de actiune) ti-o daruieste.
Dar daca sunteti totusi bantuiti de mania comparatiilor – aflati ca Wonka nu seamana in nici un fel cu predecesoarele lui. In primul, Mel Stuart construia o dimensiune si o estetica ce ne lasau intr-un soi de perplexitate, in Charlie and the Chocolate Factory, Tim Burton venea cu o versiune mai dark decat filmul original, urmand tonul mai intunecat al cartii lui Dhal, careia ii adauga un backstory traumatic ce adancea complexitatea personajului ciudat pe care il facea Johnny Depp.
Willy al lui Paul King este numai lumina, este inca un copil (orfan)- asa ca are si mintea nepervertita si tot potentialul de a-si materializa visele. Caci filmul este clar despre gandirea pozitiva, despre cum sa nu iti pierzi speranta si sa nu capotezi in fata greutatilor si mai ales despre ce inseamna prietenia. Asa ca povestea este una frumoasa, incarcata de semnificatii si trimiteri la precepte de toate felurile (morale, etice) si desi in esenta este tot o batalie intre bine si rau, centreaza in cu totul alta parte decat primele doua filme. Prin urmare, data fiind filiatia neconsistenta cu romanul primordial, nu as zice ca este vorba de un prequell.
Ce ne fascineaza la Wonka dincolo de poveste?
Felul in care este captat interesul printr-un design vizual expansiv, in acest spatiu incadrabil temporal prin perioada postbelica (dupa costume, decor, tehnologie), cu explozii de culoare si personaje pitoresti (ce sunt mai degraba tipologii)), folosirea CGI-ului atat cat sa serveasca fabulosul din scenariu si partitura fluida, fredonabila, extraordinara cu cele 7 piese originale scrise de Neil Hannon, care se alatura celorlalte preluate. Si trebuie sa remarc faptul ca nu doar ca pianist este remarcabil Timothee Chalamet (asa cum l-am vazut in minunatul Call ME By Your Name al lui Luca Guadagnino), ci exceleaza si in ipostaza de cantaret. Daca adaugam la asta o privire asupara rolurilor lui de pana acum, ne dam cu siguranta seama de talentul si extraordinara versatilitate a acestui actor, pe care abia asteptam sa il revedem in primavara reluindu-si rolul din noul DUNE al lui Dennis Villeneuve.
Una peste alta, WONKA este alegerea perfecta pentru o incursiune in lumea magica a cinemaului, mai ales acum de sarbatori, cand totul pare mai luminos si mai permeabil la vis si miracol.
….. vazut de Marcel:
Noul film al lui Paul King (după 2 Paddington-uri)-Wonka- este ca o pastilă efervescentă: dacă acel comprimat produce dioxid de carbon în urma contactului cu apa, vizionarea noii producții a produs o stare de plăcere creată de jocul tânărului Chalamet, care este atât de inocent și de proapăt, încât ai senzația (și nu e doar senzație) că este vorba de un alt personaj decât cel închipuit de Roald Dahl. De fapt, scenariul nu preia prea mult din povestea lui Dahl ( cu exceptia numelui si a pasiunii pentru ciocolata) ci este vorba de cu totul altceva : inceputurile unui tanar chocolatier într-o lume dominată de trei mari companii care colaborează ca un cartel. Și încercați din nou să nu comparați acest film cu cel din 1971, regizat de Mel Stuart,care este o capodoperă pentru acele vremuri. Și de fapt noua peliculă reprezintă un prequel al poveștii din 1971 și nu este o adaptare a cărții lui Roald Dahl.
Există multă dulceață în Wonka, un lucru la care mă așteptam după ce am văzut Paddington, de unde și starea de plăcere de care pomeneam. Willy Wonka jucat de Chalamet este un inventator răzvrătit, prieten credul, care dorește să-și împartă ciocolata, pe care o produce cu ajutorul unei mașinării miraculoase. Caci da, ca in orice poveste este mult miracol in acest Wonka!
Melodiile compozitorului irlandez Neil Hannon sunt amuzante, alaturi de piesa de rezistență fiind tema Oompa Loompa și dansul lui Hugh Grant, asortat cu umorul fin , dar necruțător. Deși regizorul Paul King a susținut că filmul nu este un musical, se pare ca tocmai asta i-a iesit! Un omagiu adus producției din 1971 fiind chiar „Pure Imagination”, cântată de Chalamet, melodie în care mama tânărului cofetar îl încurajează să își urmărească visul. Gene Wilder a cântat și el acum 52 de ani aceeași compoziție
Am fost puțin sceptic când am auzit de film, dar aseară m-am bucurat ca un copil … a fost BUCURIE pură! Cred că nu am mai simțit acest sentiment copilăresc de bucurie și uimire de foarte mult timp. Cred că ultima dată când am făcut-o a fost acum mulți ani, când au apărut Cronicile din Narnia.
Ascultați și comparați
Cu decorurile și garderoba asemănătoare celor din Wonka lui Wilder și cu estetica lui Willy Wonka și fabrica de ciocolată, nu există nicio îndoială că interpretările lui Chalamet vor provoca dulci nostalgii, mai ales cu tema „Pure Imagination”.
În concluzie, este un film luminos jucat de o garnitura de actori excelent distribuiti, pe care nu m-am așteptat să-i văd împreună aici, Sally Hawkins, Matt Lucas, Olivia Colman, Mathew Baynton, Rowan Atkinson, Simon Farnaby, Paterson Joseph, Tom Davis, Hugh Grant, Calah Lane și Timothée Chalamet. Si se vede că tuturor le-a făcut plăcere să joace!
Radiotopic 