Radiotopic

Abia a scos Alladin (amuzant,dar nu de bifat la categoria must see) și gentleman-ul regizor revine la ceea ce îi place cel mai mult și face într-o manieră tipică de-acum: comediile noire cu răufăcători/mafioţi/traficanţi.

Filmul te înhaţă încă de la genericul original, anume făcut să îţi inducă tensiunea şi ia startul cu o scenă pe care o poţi cataloga lejer drept una de final. Dar de ce ne place nouă Guy Ritchie? Păi, tocmai pentru că este imprevizibil, aşa că şi aici tricotează jackard firul narativ, conducându-ne când pe ocolite, când ex abrupto în miezul lucrurilor – acolo unde lumea interlopă funcţionează după propriile ei reguli…sau nu!

Matthew McConaughey este Mikey Pearson, şi mă bucur să văd că a scăpat de rolul detectivului Rust Cohle şi de capcana manierismului și a revenit în cursa partiturilor de substanţă care îi pun în valoare mai degrabă talentul decât look-ul.

 Hugh Grant este sarea și piperul și deși i-a amenințat anul trecut pe tinerii englezi că, dacă nu vor vota blocarea Brexit-ului, va face o nouă comedie romantică – iată că se simte ca peștele în apă jucând rolul unui reporter de investigație venal, dispus să vândă celui care plătește mai mult, dar și să șantajeze pe toată lumea. Rezultatul? Un rol esențial în economia filmului, jucat cu aplomb şi savoare, fresh şi în caracter.

Charlie Hunnam, pe care l-am  remarcat acum 17 ani în filmul lui Anthony Minghella – Cold Mountain, a jucat şi în Pacific Rim, Crimson Peak, Sons of Anarchy şi Papillon şi a făcut un rol bun în personajul principal în care l-a distribuit tot Guy Ritchie în King Arthur: The Legend of The Sword din 2017 (în care regizorul nu reinventează nimic, cu atât mai puţin legenda, dar o citeşte într-o cheie majoră şi dark, poleită însă cu toate atributele magiei şi ale fabulosului, adăugând alte straturi unei contrucţii cinematografice inspirate şi pline de energie, cu o imagine ce prinde picturalul şi mişcarea în stilul inconfundabil Ritchie).

Aici este nr 2 în sistemul Pearson, echilibrat, loial şi letal la nevoie, altminteri imperturbabil şi precis ca un mecanism de calitate. Ray este personajul care dă echilibrul în acest roller coaster în care situaţia se modifică în ritm trepidant.

Iar triada Mickey (Matthew McConaughey), Raymond (Charlie Hunnam) și Fletcher(Hugh Grant) joacă replicile cu „stil”, le face savuroase și ne  dezvăluie elementele care se transformă şi iau întorsături ciudate.

 Henry Golding, născut din tată englez și mamă de origine malaeziană, este la al cincilea rol de lung metraj și vine după succesul din comedioara de sezon de anul trecut, Last Christmas; aici trece într-un alt registru stilistic şi este un mafiot dominat de dorinţa de putere, rol de care se achită onorabil.

Colin Farrell– actorul fetiş al lui Guy- deși nu are parte de foarte multă acțiune, este perfect în rolul Antrenorului, omul care are un cod al onoarei şi îi educă pe tineri – asta când nu omoară, trafichează sau ameninţă – toate în numele binelui şi al …evoluţiei învăţăceilor lui pe care îi apară ca o cloşcă.

O mai vedem şi pe Michelle Dockery în rolul soţiei adulate a lui Mickey şi pe Jeremy Strong care joacă un miliardar evreu (deci foarte zgârcit)- ambii ok, fără să exceleze.

Cât despre construcția narativă marca Ritchie, ea nu dezamăgeşte nici de această dată, incluzând un iureș de subplot-uri, urmăriri amuzante, umor negru britanic, şi volute stilistice  pe care le folosește pentru a ascunde sau a reliefa personaje cu tot felul de preocupări (mai mult sau mai puțin creștinești) sau scene cu două versiuni de final.

Despre coloana sonoră am numai cuvinte de laudă! Muzică perfect potrivită acțiunilor fiecărui personaj de Christopher Benstead, cel care a lucrat și la Aladdin, care a punctat cu măiestrie momentele cheie ale filmului, fie ele comice sau  dramatice.

Excelent aleasă Cumberland Gap a lui David Rawlings – ca deschidere pentru monologul lui Matthew despre cum e să fii leu în junglă: There’s only one rule în this jungle: When the lion’s hungry, he eats!, melodie ce a fost nominalizată la premiile Grammy acum doi ani, la categoria Best American Roots Song.

Piesa Can – Vitaminc C se aude din momentul în care intră în scenă Rosalind, soția lui Mickey, o piesă trippy care a mai fost folosită și în Inerent Vice al lui Paul Thomas Anderson, dar și în Los abrazos rotos regizat de Pedro Almodóvar.

Unul dintre momentele speciale ale filmului este punctat de Boxes of Bush a lui Bugzy Malone, ambasadorul muzicii grime. Pe numele său real, Aaron Davis, rapperul și actorul britanic născut în Manchester, este un artist care spune lucrurilor pe nume într-un mod necenzurat și original, motiv pentru care a fost ales de către Guy Ritchie chiar să-l joace în film pe Ernie, pentru o scenă de jaf filmat, rapid montată și pusă pe YouTube.

Pe una dintre scenele de urmărire cele mai savuroase – cea orchestrată de Ray și ciracii lui – se aude „Shimmy Shimmy Ya” – El Michels Affair (piesă înregistrată inițial de Ol ‘Dirty Bastard) pe care n-am mai auzit-o de pe la Breaking Bad, iar într-un moment tensionat pentru personajul Mickey Pearson intra în „scenă”  vocalistul și muzicuțistul de la Manfred Mann – Paul Jones – cu Free Me, iar  The Gentlemen se încheie cu „That’s Entertainment”- The Jam, o piesă super potrivită având în vedere implicațiile narative.

All în all, The Gentlemen merită văzut pentru stilul inconfundabil al lui Guy Ritchie – un creator versatil şi nonconformist care ne place, şi pentru umorul negru al acestui scenariu bine jucat – ce ne scoate din banal.

Filmul este distribuit în România de Vertical Entertainment