Lumea lui Carlos Reygadas este una complexă, deopotrivă tumultuoasa, violenta şi meditativă, amalgam ce şochează prin contrast dar şi prin forţa şi pictural.
Înclinat către sondarea introspectivă a personajelor, filmele lui sunt călătorii ce explorează o tematică majoră (cu mijloace personale- şi deci originale): iubirea, creaţia, suferinţa, sensul vieţii, contemplarea sinelui, încrederea, contradicţia umană.
Cel de-al optulea film al lui Reygadas, Nuestro Tiempo, propune o incursiune în viaţa unor personaje ce par speciale apriori: el – Juan, poet celebru şi crescător de vaci, ea – Ester – soţie, mamă şi administrator al unei hacienda care crește tauri pentru coridda. Personajele conexe sunt doar crochiuri care pun în valoare cuplul acesta bizar, natura sălbatică a fermei fiind de cele mai multe ori rezoneurul stării interioare a personajelor, într-un fel profund subiectiv ce statuează aproape conceptul de dimensiune a prezentului emoţional, relevând o viziune tarkovskiana asupra timpului cinematografic (desfăşurarea evenimentelor în timp = o altă dimensiune a cinemaului).
Triunghiului amoros – prezent şi în precentul film al lui Reygadas, „Silent Light” de acum 12 ani – dobândeşte în Nuestro Tiempo o dinamică specială, Ester şi Juan devenind cumva personaje emblematice, exponenţii unui fel de gândire extrem, în care sentimentul iubirii este forjat la maximum, ca şi libertatea, liberul arbitru şi loialitatea, toate căpătând alte valenţe decât cele curente.
Distribuindu-se pe sine în rolul principal masculin, pe soţia sa (Natalia López, editorul filmului) în acelaşi rol ca în viaţa reală , iar pe proprii copii în rolul celor din film, şi filmând în propriul ranch, Reygadas face o alegere care aduce cu sine un sentiment al realităţii care n-ar fi fost la fel de pregnant în cazul folosirii unor actori. Viaţa reală se contopeşte cu ficţiunea cinematografică şi apoi cu natura ce absoarbe totul cu frumuseţea ei sălbatică şi peremptorie.
Manageriând excepţional limbajul vizual cinematografic, regizorul operează treceri spectaculoase de la un rural neprelucrat, la spaţiul urban comun sau elevat (cum este concertul inedit pt orchestră şi țimbal), stăpânind la perfecţie mizanscena, oferind o realitate filmică subiectivă ce devine prin timpul narativ una general valabilă.
Câştigător la categoria cel mai bun film sau regizor la festivalurile de la Sao Paolo, Havana sau Uruguay şi nominalizat la Veneţia, Nuestro Tiempo este o meditaţie aproape sofisticată despre iubire, comunicare şi pierdere – aşa cum le percepe un cuplu despre care – de la un moment dat- putem afirma că devine toxic, o peliculă care pare născută pe măsură ce era filmată.
Nesocotind reguli, inovând sau citând, Nuestro tiempo are rară virtute de te coopta mai mult decât ai vrea să recunoşti, căci vortexul de trăiri, sentimente sau frustrări aruncă lumea ficţiunii în realitate şi o lasă să respire natural, chiar dacă e sincopat.
Cu scene lungite obsedant sau de o cruzime rară, cu personaje potrivite sau nepotrivite care narează din off (fetiţa cuplului, dar şi Juan şi Ester), cu imagini de un pictural desăvârșit sau care ies din normă (motorul masinii sau drumul filmat de sub autoturism) – Nuestro Tiempo este fără îndoială opera unui creator care investighează natura umană într-un mod particular, într-un film cu nuanţe ce ne amintesc de cele ale peliculelor independente de la începutul anilor 70 (de tipul celor în care nu există o distincţie clară între ficţiune, jurnalism şi eseistică).
Intensă şi solicitantă, aceasta dramă art house intră în cinematografe vineri, 27 septembrie, şi este distribuită în România de Voodoo Films.
Radiotopic 