Radiotopic

Într-un moment în care horrorul independent pare să fi epuizat toate unghiurile posibile de abordare — camera fixă, found footage, trauma domestică ca substitut pentru groază —, Ben Leonberg vine cu ceva ce ar putea suna, pe hârtie, ca o glumă de scenarist beat: un film de groază văzut din perspectiva unui câine. Doar că Băiatul Bun (titlu original: Good Boy) nu e nici parodie, nici experiment postmodern. Este, în mod surprinzător, un film cu o inimă sinceră, ba chiar duios în felul lui, care ia în serios atât spaimele, cât și privirea protagonistului său patruped.

Citește mai mult: „The Good Boy” – filmul care privește lumea prin ochii unui câine

În centrul filmului, Todd (Shane Jensen) — un bărbat bolnav, retras într-o cabană „blestemată” din pădure — devine obiectul unei amenințări spectrale. Însă adevăratul subiect este Indy, câinele său, și modul în care lumea (umană, naturală, supranaturală) se reconfigurează prin ochii lui. Leonberg — care îl filmează pe propriul său câine, un Nova Scotia Duck Tolling Retriever pe nume Indy — pare să știe exact ce face: ochii animalului sunt, simultan, un instrument de empatie și un abis în care privirea spectatorului se pierde. cea mai mică și, poate, cea mai subtilă dintre rasele de retrieveri, crescută pentru un tip de vânătoare care se bazează pe seducție, nu pe forță.

“Tolling-ul” din numele său vine de la verbul englezesc to toll, adică “a ademeni”: în vânătoare, Toller-ul se joacă și aleargă pe malul apei pentru a stârni curiozitatea rațelor, făcându-le să se apropie — o mică manipulare naturală, o strategie vizuală. E un detaliu istoric care pare să se reflecte ironic și în filmul lui Leonberg: Băiatul Bun funcționează la rândul lui ca un exercițiu de “tolling” cinematografic, atrăgând privirea spectatorului prin inocența unui câine, doar pentru a-l arunca, brusc, într-o stare de neliniște și groază.

Rasa aceasta, cu blană arămie și ochi care par mereu în pragul unei întrebări, a fost dezvoltată în secolul al XIX-lea în Nova Scotia, probabil din încrucișări între Labrador, Spaniel de Apă, Setter, Collie și poate Golden Retriever. De aici și amestecul de calități contradictorii: curaj și fragilitate, disciplină și impuls ludic. Indy, în film, le are pe toate. E, simultan, un câine dresat exemplar și un actor natural, un animal care se mișcă prin lume cu acea grație neștiută pe care oamenii încearcă s-o imite prin regie.

Unul dintre cele mai frumoase lucruri din Băiatul Bun este felul în care regizorul refuză să „umanizeze” excesiv câinele. Nu avem monolog interior, nu avem gesturi „drăguțe” forțate. În schimb, avem tăceri, scâncete, unghiuri joase care transformă spațiul casei într-un teritoriu incomensurabil, aproape labirintic. Când Leonberg montează o sperietură folosindu-se de reflexia unei figuri malefice în ochiul lui Indy, nu e doar o demonstrație de virtuozitate vizuală, ci o mică revelație despre cinema: imaginea ca oglindă a fricii.

Filmul conține și scene mai dure, în care câinele este legat, bruftuluit, împins — momente greu de privit, tocmai pentru că Leonberg nu le filmează cu detașare, ci cu o cruzime realistă, care nu pare să caute spectacolul, ci empatia. Aici se joacă totul: cât poți îndura să vezi un animal suferind înainte ca filmul să devină, pentru tine, de nesuportat?

Firește, filmul are și momentele lui de ezitare — unele secvențe alunecă în confuzie senzorială, nu mereu intenționată. Leonberg întinde coarda subiectivității canine până aproape de rupere: visul, halucinația, percepția distorsionată de miros și sunet se amestecă într-un flux dens, greu de urmărit. Dar poate tocmai în această incertitudine stă forța filmului. Nu știm dacă vedem un blestem real sau doar felul în care un câine percepe degradarea fizică și mentală a stăpânului său.

Într-un cinema saturat de CGI-uri și de spaime algoritmizate, Băiatul Bun e un mic miracol de austeritate. Totul e redus la esență: un om, un câine, o casă și o prezență care s-ar putea să nu existe. Și, în centrul acestei austerități, o interpretare care — trebuie spus — rivalizează cu cele mai bune performanțe actoricești non-umane din ultimul deceniu. Indy (câinele actor) joacă cu o concentrare care rupe bariera dintre „animal dresat” și „personaj de cinema”.

Ben Leonberg debutează cu un film care e, simultan, horror, poem de fidelitate și eseu despre percepție. Nu e un film „mare”, dar e unul care se simte viu, tulburător, aproape inadecvat de sincer. Iar când, în ultimul cadru, Indy privește în gol — nu știm dacă spre spirit, moarte sau pur și simplu spre o lume pe care nu o mai înțelege —, Leonberg pare să ne spună că ochii unui câine pot fi cel mai onest ecran pe care îl avem.