Unele povești nu au nevoie de cuvinte pentru a lovi cu forța unui strigăt mut. Julie Keeps Quiet, debutul regizoral al lui Leonardo Van Dijl, este o astfel de poveste, una care explorează vulnerabilitatea, puterea tăcerii și complexitatea relațiilor și care ne introduce subtil în universul unei adolescente ce poartă o povară nespusă, ale cărei tăceri vorbesc mai mult decât orice confesiune explicită.
Mastering the Music Business (MMB), cel mai important eveniment dedicat industriei muzicale din România, marchează 10 ani de existență între 9 și 11 septembrie la Hotel Caro, cu o prezență internațională de excepție: artista britanică Katie Melua va urca pe scena conferinței într-o sesiune specială HerStory by Women in Music România.
(mai mult…)
Inspirat de relația dintre spațiu și comunitate „ADĂPOST” este un proiect ce explorează identitatea și procesul de recuperare în peisajele culturale din România. Găzduită de The Institute prin Amzei Creative Corner în perioada 13 – 28 martie 2025, expoziția investighează impactul construcțiilor de mici dimensiuni – anexele gospodărești – fânare, colibe de pescari, beciuri, grajduri, saivane, bucătării de vară sau șure – asupra peisajului cultural și propune un model de construire sustenabil și armonios integrat în comunități.
(mai mult…)
Începând din 13 martie 2025, pe scena Sălii „Ion Caramitru”, sunteţi invitaţi să vedeţi SECUNDAR, un nou spectacol scris şi regizat de Alexandra Badea.
Aflată la cea de-a treia montare la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti, după COMPLEXUL ROMÂNIA, pe un text de Mihaela Michailov (2008) şi marele ei succes cu EXIL (2022), regizoarea stabilită de peste două decenii la Paris, distinsă la numai 43 de ani cu Premiul Academiei Franceze pentru Teatru conferit pentru întreaga activitate (!), revine cu o nouă propunere extrem de personală:piesa SECUNDAR- montată pe scena mare a teatrului, un thriller psihologic captivant.
(mai mult…)
Citatul „Like tears in rain” provine din celebrul monolog al personajului Roy Batty, interpretat de Rutger Hauer, în filmul Blade Runner (1982), regizat de Ridley Scott. Acesta este unul dintre cele mai iconice momente din istoria cinematografiei, fiind și ajustat parțial de Hauer.
Iată fragmentul final al monologului:
„I’ve seen things you people wouldn’t believe.
Attack ships on fire off the shoulder of Orion.
I watched C-beams glitter in the dark near the Tannhäuser Gate.
All those moments will be lost in time, like tears in rain.
Time to die.”
Aceste cuvinte, rostite cu o melancolie profundă, reflectă efemeritatea existenței și frumusețea tragică a amintirilor care se pierd inevitabil.
Există actori care își lasă amprenta asupra istoriei cinematografice prin roluri legendare, și există aceia, mult mai rari, care transcend ecranul și devin parte din mitologia filmului. Rutger Hauer a fost unul dintre aceștia. Acum, documentarul Like Tears in the Rain, realizat de fina sa, Sanna Fabery de Jonge, ne oferă o oportunitate unică de a vedea dincolo de imaginea enigmatică a acestui artist.
Rutger Hauer a fost mereu o prezență electrizantă, o combinație rară de magnetism, fragilitate și intensitate. Publicul îl știe drept Roy Batty din Blade Runner, un android cu suflet de poet, dar și ca justițiarul nemilos din The Hitcher sau eroul din Escape from Sobibor. În spatele acestor personaje, documentarul prezintă un om al contrastelor: un visător care a trăit cu un picior în realitate și cu celălalt în imaginație, un actor care și-a găsit refugiul în singurătate și în iubire.
Cu imagini de arhivă nemaivăzute până acum, filmul ne poartă prin viața personală a lui Hauer, din Frieslandul natal, pe puntea bărcii sale, în liniștea rulotei sale sau în forfota platourilor de filmare. Este o călătorie în intimitatea unui om care, deși părea că aparține întregii lumi, a fost cunoscut cu adevărat doar de un cerc restrâns de apropiați.
Prezența în documentar a unor nume mari precum Whoopi Goldberg, Paul Verhoeven, Vincent D’Onofrio, Miranda Richardson, Robert Rodriguez și Mickey Rourke ne ajută să conturăm un portret mai profund al actorului olandez. Însă, mai presus de toate, documentarul surprinde cea mai importantă relație a vieții sale: cea cu soția sa, Ineke, partenera care i-a fost alături mai bine de 50 de ani.
Această explorare a omului din spatele legendei nu este doar un tribut, ci o revelație. Rutger Hauer nu a fost doar un actor talentat, ci și un suflet poetic, un aventurier și un om care a găsit liniștea în iubire și în natură.
Documentarul Like Tears in the Rain care se va lansa pe 10 martie 2025, nu este doar o lecție de cinematografie, ci și un act de iubire și respect. Un film despre efemeritatea gloriei, despre umanitatea din spatele mitului și despre frumusețea clipelor care, asemenea lacrimilor în ploaie, se pierd, dar nu sunt uitate.
Văzut de Michaela
De mult nu mi-a mai plăcut în aşa măsură o animaţie precum Flow- de o simplitate şi acurateţe a mesajului direct şi cu atâtea trimiteri : de la precepte morale la filosoficul determinism, de la mitologie -la credinţa şi ezoterism. Şi când te gândeşti ca omul nici măcar nu apare şi parcă nici nu-ţi vine să etichetezi totul drept alegorie, atunci când te gândeşti cât de empatice, sensibile şi adaptabile sunt animalele. Iar protagonista pisica o să vi se pară minunată, fie că sunteţi iubitori ai felinelor sau nu.
Independenta, curajoasă şi iscoditoare, Flow este liantul unei familiei formate ad-hoc -alături de un lemur, o capibara, un stârc şi un labrador, care ajung pe aceeaşi barcă încercând să supravieţuiască unei catastrofe diluviene, care pare că a lăsat planeta fără oameni, de vreme ce doar vestigiile unor foste aşezări şi bărcile în derivă mai amintesc de aceştia.
De la primele cadre, animația își cucerește spectatorul printr-o estetică fluidă, în care fiecare detaliu – fie că e vorba de mișcările unduitoare ale apei, fie de expresivitatea personajelor – este pus în slujba unei emoții autentice. Cromatica aleasă, predominant caldă și naturală, nu doar că îmbogățește vizual experiența, dar accentuează și legătura organică dintre personaje și mediul lor înconjurător.
Aventura supravieţuirii vine cu amalgamarea necesară a trăsăturilor celor cinci colocatari ai bărcii, care ajung să convieţuiască armonic , reuşind să stabilească legături şi să-şi împartă rolurile. Asta până la apariţia altor personaje, care ca-ni viaţa socială destabilizează echilibrul şi deşi au fost salvate, abandonează fără echivoc atunci când este nevoie de ajutorul lor, morala fiind aceea că nu te poţi baza cu adevărat decât pe cei apropiaţi, pe familia ta, singura care nu te va lăsa niciodată la greu. Simbolic , ieşirea stârcului din această „celulă” îl va neantiza, dispariţia lui într-un vortex de lumina putând fi startul unor discuţii pline de miez cu copiii şi adolescenţii, fiind si una dintre cele mai puternice secvente din întregul film, tocmai prin ambiguitatea sa: este un final, transformare, sau o alegorie a inevitabilului?
Deşi este o animatie- sau tocmai pentru aceasta- Flow este încărcat de substanţă şi înţelesuri , acest subsidiar atât de bogat invitând la reflecţie.
Dar poate că adevărata forță a lui Flow nu stă doar în estetică sa impecabilă sau în lecțiile morale subtile, ci în felul în care reușește să vorbească despre umanitate fără să fie nevoie ca omul să apară pe ecran. Într-o epocă în care dezbaterile despre natură și impactul omenirii asupra mediului sunt mai actuale ca niciodată, Flow pare să ne invite să ne privim prin ochii altor creaturi, să înțelegem vulnerabilitatea ecosistemului și, în cele din urmă, să ne reevaluăm locul în lume.
Personajele, deși mute, sunt incredibil de expresive. Flow, pisica aventurieră, este un simbol al instinctului de supraviețuire, dar și al curiozității care adesea împinge viața înainte. Lemurul aduce o notă ludică, capibara este echilibrul și blândețea, labradorul – devotamentul, iar stârcul – misterul. Împreună, formează un microcosmos care reflectă însăși diversitatea umană. Călătoria lor devine astfel nu doar o poveste despre adaptare, ci și despre descoperirea unor legături autentice dincolo de specii și bariere impuse.
Însă Flow nu este doar un manifest vizual și emoțional. El ridică întrebări esențiale despre individualism versus colectivism, despre încredere și trădare, despre sensul apartenenței și fragilitatea legăturilor dintre ființe. Secvența în care stârcul dispare într-un vârtej de lumină este una dintre cele mai puternice din întregul film, tocmai prin ambiguitatea să: este un final? O transformare? O alegorie a inevitabilului?
Fără a recurge la artificii narative inutile, Flow își păstrează coerența și naturalețea până la ultimul cadru, oferind un final deschis care nu forțează concluzii, ci lasă spectatorului spațiu pentru interpretare. Și poate că tocmai în această deschidere constă măiestria filmului: în faptul că fiecare privitor, indiferent de vârstă, își poate extrage propriile înțelesuri și emoții. Flow nu oferă răspunsuri definitive, dar invită la întrebări profunde. Iar într-o lume din ce în ce mai haotică, poate că acesta este exact tipul de artă de care avem nevoie.
Aşa că nu e de mirare cum aceasta animaţie nonverbala, minunat desenată şi colorată a surclasat toate celelalte candidate la Oscar – câştigând o recunoaştere pe deplin meritată.
Vazut de Marcel
Gints Zilbalodis, regizorul leton cunoscut pentru abordarea sa unică a animației, revine cu Flow, o capodoperă vizuală și emoționanta ce redefinește narativa cinematografică animată. După succesul filmului Away (2019), distins cu premiul Contrechamp la Annecy, Zilbalodis își confirmă talentul excepțional printr-un nou film ce îmbină aventura, introspecția și poezia, într-o experiență cinematografică de neuitat.
La doar 31 de ani, Zilbalodis și-a construit deja un nume în lumea animației, fiind adesea comparat cu legendarul Hayao Miyazaki. Cu Flow, el își continuă explorarea stilului distinctiv, bazat pe imagini impresionante și o poveste ce transcede limbajul verbal. Filmul nu conține dialoguri, însă comunicarea dintre personaje este profundă și accesibilă, demonstrând că limbajul universal al emoțiilor și al gesturilor este suficient pentru a transmite o poveste puternică.
Filmul se deschide cu o pisică solitară care trăiește într-o casă misterioasă din pădure, înconjurată de sculpturi feline impunătoare. Această lume fără oameni, dar populată de statui din lemn ce par să celebreze puterea felină, creează un decor enigmatic ce iti atrage atentia.
Regizorul surprinde cu măiestrie detaliile comportamentale ale animalelor – de la căscatul leneș al pisicii, la mișcările elegante ale lemurului și letargia specifică a capibarei. În plus, fiecare cadru respiră autenticitate, iar sunetele animalelor devin elemente cheie în construcția atmosferei.
Titlul filmului nu este ales întâmplător. Heraclit spunea că „Nici un om nu poate să intre în apa aceluiași râu de două ori, deoarece nici râul și nici omul nu mai sunt la fel”. Flow reflectă această filozofie a schimbării continue, într-un univers acvatic în care personajele sunt nevoite să se adapteze și să supraviețuiască.
Mai departe, filmul propune o călătorie inițiatică, în care pisica și tovarășii săi – un lemur, cîini, o capibară și alte creaturi din diverse colțuri ale lumii – învață să colaboreze și să-și depășească temerile. Deși comportamentul lor este uneori ușor umanizat, realismul interacțiunilor rămâne intact, iar momentele de pericol – precum lupta nemiloasă dintre două păsări sau confruntarea pisicii cu apele învolburate – adaugă un strat suplimentar de tensiune și autenticitate.
În ciuda unor posibile interpretări legate de schimbările climatice și distrugerea habitatului natural, Flow nu este un manifest politic. Mai degrabă, filmul funcționează ca o fabulă clasică despre supraviețuire, prietenie și adaptare. Apariția unei balene preistorice într-un peisaj ce amintește de un cataclism biblic poate sugera dimensiunea mitologică a poveștii, însă mesajul de bază rămâne unul profund uman: solidaritatea este singura cale spre salvare și într-o lume în care individualismul pare să domine, Flow ne amintește că forța comunității este cea care ne permite să traversăm încercările vieții. Zilbalodis reușește astfel să creeze un film nu doar vizual spectaculos, ci și profund emoționant, oferind o experiență cinematografică ce va rămâne în memoria spectatorilor mult timp după ce genericul s-a încheiat.
Filmul No Other Land a scris istorie la cea de-a 97-a ediție a Premiilor Oscar, câștigând premiul pentru cel mai bun film documentar. Este pentru prima dată când un regizor palestinian este distins cu un Oscar, un moment semnificativ atât pentru cinematografia palestiniană, cât și pentru recunoașterea internațională a suferinței din Cisiordania. Documentarul este realizat de Basel Adra, cineast, avocat și activist palestinian, alături de Yuval Abraham, jurnalist de investigație și regizor israelian, Rachel Szor, editor și regizor israelian și Hamdan Ballal, fotograf, regizor palestinian.
(mai mult…)
Radiotopic 