Radiotopic

Văzut de Michaela:

Nimeni nu poate să nege că un sequel este de obicei nu doar tributar filmului primordial, dar uneori şi condamnat apriori de comparaţia cu acesta din urmă. Aşa că twistul pe care îl face Todd Phillips în calitate de regizor şi co-scenarist cu acest film, este unul spectaculos. Căci nu m-aş fi aşteptat niciodată să urmeze un musical – dar ştiţi voi cum e cu acest „niciodată”.

Şi poate nu aţi aflat până acum că ideea de musical pt Joker a avut-o de fapt Joaquin Phoenix, care a discutat cu Todd Phillips posibilitatea de a face un spectacol pe Broadway la Carlisle Theatre. Şi deşi iniţial Joker nu era menit să aibă o continuare, ideea total neaşteptată le-a aprins un beculeţ celor de la Warner Bros, care au început să se gândească serios la această posibilitate. Între timp a trecut peste noi şi pandemia iar premisa a prins contur, tocmai acest amestec de musică, dans, dramă, personaje psihotice şi o poveste de iubire, fiind tentant.

Dar pană la urmă Joker merita o urmare, căci dimensiunea psihanalitică a personajului este copleşitoare, ca şi gradualitatea cu care evoluează nebunia lui- aproape totul datorându-se felului în care mediul, societatea și reprezentanţii ei îl tratează pe Arthur. Imaginarul se contopeşte cu o existență obiectivă ce nu acordă şanse, iar Arthur cedează conducerea unui Joker ce răspunde la agresiunea celor din jur (mamă, colegi de serviciu, şef, staruri tv, vecini, călători din metrou, trecători) cu alta – extremă (crima) – dar care în context devine aproape un reflex de auto apărare.

 De data aceasta  însă Joker este cumva în subsidiar, personalitatea dominantă fiind Arthur- care este o victimă. Este exact statusul pe care mizează apărarea, avocata lui (interpretata de Catherine Keener) fiind în mod paradoxal cel mai uman şi normal personaj din film, deşi îndeobşte tagma este denigrata pt pragmatism şi lipsa de empatie.

Joaquin Phoenix se reîntoarce la acest rol cu care triumfa la Oscaruri în 2019, dar acum personajul lui trăieşte cu precădere în imaginar, acolo unde „vede” duetele cu Harley / Lee şi unde proiectează această relaţie.

Gros planurile cu grimase şi luciri de ochi năucitoare dau măsura talentului lui excepţional, care mai confirmă încă o dată în acest rol unic. Descărnat, cu priviri ce trec de la candoare infantilă la uimire şi de la spaimă, la furie şi nebunie, cu mişcări când fluide când sacadate în dansuri ce par fără sens, dar care urmează o anume arhitectură a gândurilor interioare, Joaquin a ajuns într-un apex al exprimării artistice cu o creaţie în registrul înalt al compoziției- care ne dăruieşte un personaj de referinţă.

Şi trebuie să spun că pe alocuri unele secvenţe din Joker 2 îmi amintesc de altele la fel de dilii din Portocala mecanică a lui Stanley Kubrick, unde însă muzica era o defulare, spre deosebire de aici, unde este un vehicul al sentimentelor sau al mesajului.

Şi nu putem să ignorăm în niciun fel muzica originală ce îi aparţine genialei compozitoare islandeze Hildur Guðnadóttir, cea care ne-a regalat cu compoziţiile din The Revenant, Arrival, multipremiata serie Chernobyl (pt care a luat un Emmy) , Mary Magdalene, Tar sau  Siccario. Şi de această dată ea ne conduce sonor prin universul interior distorsionat al protagonistului şi ne livrează acel sound unic cu care ne-a obişnuit.

Intens, şocant dar nu atât de dureros ca filmul primordial- poate pt ca genul şi stilistica edulcoreaza- “Joker: Folie a Deux” este o creaţie notabilă, care chiar dacă nu va egala succesul primului film, ne va rămâne cumva, undeva, în gând, pe retină…

Văzut de Marcel :

Acum doi ani regizorul Todd Phillips confirmase al doilea film Joker și titlul acestuia:„Joker: Folie à Deux”, o expresie în limba franceză care înseamnă „nebunie în doi”. De cele mai multe ori continuările nu sunt reușite, dar să-l faci musical, mai rar așa ceva…

Și structural pelicula e mai interesantă, derutând puțin privitorul la început, cu o animație Looney Tunes destul de lungă, care se vrea o altfel de recapitulare a primei părți. Și pentru că se cântă mult, iar Lady Gaga este cea care strălucește, mă gândeam la chimia dintre ea și Bradley Cooper din A Star is Born, dar și în viața de zi cu zi!

Aici, fiind o nebunie, chimie nu există, dar există atracție și admirație, iar talentul actoricesc al lui Joaquin transcende mormăiala (pe care o cunoșteam din Walk the Line) și îl face partenerul perfect pentru duetele alese special pentru a descrie pasiunea, iubirea sau abandonul.  Acum Joker pare să se umanizeze, să caute mai puțin să se revolte, să atace sau să omoare și să devină Arthur Fleck, copilul traumatizat care încearcă să se comporte normal. El nu mai are glume în program, deși i se cere în mod repetat de către gardieni să livreze glumele cu care i-a obișnuit inițial. Asta s-ar putea să nu placă celor care și-ar dori mai multă violență, mai multă sete de răzbunare! Și să placă celor care rezonează cu fanteziile muzicale care omagiază duetul Fred Astaire și Ginger Rogers, pe Judy Garland sau spectacolele de cabaret. Deși sunt secvențe în film care reprezintă rupturi de realitate, ele sunt realizate fără întreruperi deranjante și asta datorită talentatei compozitoare Hildur Guðnadóttir (Chernobyl, Women Talking, Sicario: Day of the Soldado, Tar, Mary Magdalene, Joker)! Este o artă să însăilezi propriile compoziții printr-un playlist ce conține melodii arhicunoscute, cum ar fi „That’s Entertainment” din musicalul „The Band Wagon” din 1953, cu Judy Garland. Și asta surprinde din nou spectatorul care poate și-ar fi dorit mai multă intrigă și comportament diabolic decât priviri galeșe, replici cântate și gesturi tandre. Am avut momente când și eu mă așteptam la revolte de stradă, dar ele au fost nimicite în fașă, iar evadarea se transformă de fapt într-o cursă spre locul unde o poate găsi pe iubita vieții sale.

În Joker: Folie à Deux, Phillips nu își asumă niciun risc. El insistă pe ideea  că Fleck este un ticălos egocentrist, care îi dezamăgește pe toți cei din jurul lui. În funcție de modul în care îl privești, acest exercițiu de demitizare este unul îndrăzneț! Și asta pentru a nu mai ridica în slăvi un paranoic, care calcă totul în picioare, iar râsul isteric, exersat din greu de Joaquin, se aude și în această a doua parte, dar nici el nu reușește să scoată la suprafață maleficul personaj.

Doar abordarea muzicală este cea care amintește de prima peliculă, violoncelul auzindu-se în tema principală, care clocotește ca și cum în orice moment poate avea loc un dezastru. Asta s-a întâmplat și cu primul film Joker, controversat când a apărut, cel puțin printre cei care ascultă cu atenție muzica de film. Unora le-a plăcut, altora cu siguranță nu, dar eu consider că Hildur întreține suspansul filmului și ideea de căderi în beznă, cele prin care trece Arthur Fleck, iar muzica este oglinda perfectă a acestor stări.

Distribuția filmului este completată de Brendan Gleeson în rol de gardian, Catherine Keener care o joacă pe avocata lui Arthur/Joker, Steve Coogan este clasicul reporter amator de senzații tari, iar Zazie Beetz își reia rolul de fosta vecină a lui Arthur.

Consider Joker: Folie à Deux” o excelentă realizare cinematografică care îmbină diverse stiluri – de la musical la dramă psihologică – captivând audiența într-o poveste de dragoste bine calculată și strâns legată de temele universale ale nebuniei și acceptării. Cu toate că rămâne controversat, filmul reînvie și redă complexitatea emoțională a lui Arthur Fleck într-un mod neașteptat.