Radiotopic

Văzut de Michaela

Îl „urmăresc” pe Yorgos Lanthimos cu atenție de pe la The Lobster , acea fantezie ciudată din 2015, recompensată cu un meritoriu premiu al juriului la Cannes, apoi am trecut la The Killing of a Sacred Deer–  thrillerul psihologic care mi s-a părut şi mai înspăimântător, cu cât absurdul devenea firul conducător al unui scenariu cu accente dramatice sălbatice, acut şi sugestiv în metaforele lui (și mai de speriat decât orice!) – și m-a uimit cu The Favourite– film “de epocă” pus în pagina cinematografică într-un fel în care subiectul este translat în actualitate.

Dar chiar dacă aveam datele necesare și intuiam la ce să mă aștept , Poor Things a reușit să mă ia cu asalt și nu oricum, ci ca un parfum sofisticat – nota de vârf –satira / fantezie bizar-briliantă , nota de mijloc – comedie neagră, epică  – iar cea de bază- galerie grotescă de personaje cu dialoguri filosofice delicioase + un touch de horror pentru desăvârșire.

Cert e că Lanthimos ne întinde atât de multe capcane și sădește atâtea dileme cu aceste Sărmane Creaturi, încât abia după ce traversăm prima noapte după vizionare și ne pieptănăm emoțiile, rămânem cu un surplus recurent de care –sincer, acum – nu știu când vom putea scăpa.

Distinct  în ciudăţenia lui şi excepţional cinematografiat, filmul lui Lanthimos perpetuează un sound design antagonic perioadei la care se referă scriptul, aducând în universul Londrei victoriene sunetele experimental-agresive cu care ne-a obișnuit şi cartoanele de titlu/ vignetele ce fragmentează pelicula, dându-ne câteva clou-uri pentru citirea poveștii- una de o frumusețe unică.

 Și daca tot am pomenit, lui Lanthimos îi reușește într-un fel aproape paradoxal, paradigma grotescului (de la malformat, bizar, dezgustător, ciudat etc), categoria reușind să conțină cumva și antagonicul sublim.

Centrul poveștii este Bella Baxter, iar Emma Stone reușește cu acest personaj de compoziție un tur de forță actoricesc și vrăjește camera cu expresivitatea ei (inexpresivă!) ajungând la performanța de a deturna directia inițială -pe măsură ce personajul ei evoluează, se clădește și se descoperă, căci ni se dă de știre prin gaura-de-cheie-a intrării în convenție, că “experimentul”nu este despre acceptarea acesteia.

Despre Bella poți spune orice, numai că acceptă vreo normă-NU, felul în care pelicula “documentează” parcursul ei de la copilul fără limite și fără minte până la femeia care știe ce și pe cine vrea, fiind excepțional.

Mark Ruffalo a fost inițial sceptic față de acest rol –cu totul în afara zonei lui de confort. Dar încredearea neclintita a lui Lanthimos că el este Duncan, l-a făcut să accepte și apoi să se transpună în personaj într-un fel care merită ovații și aplauze nesfârșite. În plus comunicarea dintre el și Emma Stone este organică, fluidă într-un mod aproape palpabil, Mark fiind pentru mine revelația filmului.

Cât despre Willem Dafoe, cu marele lui talent a înțeles imediat personajul căruia reușește să îi atașeze și un soi de umor crud și să îl facă simpatic în ciuda aparenței de Frankenstein.

Excepționale sunt costumele și scenografia care deraiaza futurist de la epoca victoriană în care pare că se petrece acțiunea, ca și machiajul cu prostetici uimitoare și efectele speciale (unele hilare) care desenează nu doar peisaje și spații, dar și animale la intersecția dintre specii, la vederea cărora nu rezistăm să nu izbucnim în râs!

Absurdul se integrează scenariului ce valorifică nuvela lui Alasdair Gray , Tony McNamara înregistrând o altă excepțională colaborare cu Lanthimos dupa The Favourite, felul în care jonglează în script cu accentele dramatice paradoxale, alături de desfăşurarea evenimentelor și dinamica relaţiilor dintre personaje, fiind fără cusur.

Și chiar dacă “inexplicabilul” pare a fi cuvântul de ordine, într-un final ți se servesc unele deslușiri- doar atât cât să rămâi “încurcat” iremediabil în firul narativ al acestei fantezii cu accente comico-dramatico- filosofico-surealiste.

Căci Poor Things este o fantezie paradoxală, ciudată și absurdă, tocmai aceste atribute conferindu-i unicitatea care va atrage atenția publicului care, dacă știe, poate și vrea “să citeasca” printre rândurile acestei lecturi cu totul speciale – va avea parte de bucurii cinefile nebănuite.

Văzut de Marcel

Poor Things nu este un film pentru toată lumea….și nu pentru că ajunge să fie înțeles diferit sau neînțeles, ci pentru că unii (manierați!) ar putea spune simplu: Nu e pentru mine!

Acțiunea din „Poor Things” se desfășoară într-un vag temporal al unei perioade greu de precizat, cu iz victorian, dar care este un mix futurist între ceva gen 1800 și un timp care încă nu a venit, totul transformând spațiul filmului într-un univers distorsionat.

Filmul se evidențiază la capitolul costume, prin contribuția designerului Holly Waddington, dar și la cel al machiajului, semnat de Nadia Stacey.

Poor Things ni se dezvăluie drept o performanță vizuală memorabilă, care aduce în prim-plan o tematică importantă : concepte abstracte din medicină, stereotipurile sociale, sexualitatea sau patriarhatul.

Yorgos Lanthimos e încântat permanent să pară (sau să fie) un ciudat și mai ales să facă oamenii să se simtă inconfortabil. Dacă ați văzut vreun film Yorgos Lathimos, Poor Things este unul la care v-ați aștepta și poate ați și sperat. Dar dacă nu ați văzut niciunul dintre filmele lui anterioare și ați început cu Poor Things, atunci va fi o problemă de… digestie cinematografică.

Pe tot parcursul filmului, am încercat să detectez influențe în afară de cele evidente (Frankenstein sau A Clockwork Orange). Iar regizorii care mi-au venit mai târziu în minte sunt Jean-Pierre Jeunet (în special pentru paleta de culori din timpul secvenței din Lisabona), Luis Bunuel, Milos Forman (secvența de dans este absolut încântătoare!) sau Terry Gilliam. Si m-aș hazarda să-l amintesc și pe Alejandro Jodorowsky, căci matroana tatuată este desprinsă parcă dintr-un film de-al lui.

Pe lângă toate celelalte, Poor Things este și o odă adusă hedonismului, dar într-un mod sincer și plin de umor. Lanthimos consideră că liberul arbitru este la fel de necesar precum aerul pe care îl respirăm și, uneori, asta provoacă așa-numita „societate politicoasă”.

Interesante mi s-au părut scurtele ocheade ale camerei, ca și cum cineva s-ar uita pe gaura cheii (sau ar avea lentile ochi de pește) și ar fi un voyeurist ce vrea să prindă scenele interzise sau deocheate- deci cu atât mai atractive.

Toți actorii din distribuție sunt magistrali, dar jocul lui Mark Ruffalo în rolul lui Duncan este de departe cea mai bună performanță de comedie a anului care tocmai a trecut.

Excelentă chimia dintre Lanthimos și Stone, o relație care a început cu The Favorite și va continua cu un alt proiect de lungmetraj, intitulat Kinds of Kindness (un film în care se vor întâlni Emma Stone, Jesse Plemons, Willem Dafoe, Margaret Qualley, Hong Chau, Joe Alwyn, Mamoudou Athie și Hunter Schafer).

Coloana sonoră a filmului este compusă de Jerskin Fendrix și include un moment de fado interpretat de Carminho! Când am auzit acordurile inițiale în scena de la Lisabona am crezut că a apelat la Mariza, apoi când am auzit vocea m-am gândit la Amália Rodrigues! Dar surpriză: a fost preferată o cântăreață-Carminho-, care deși e calată pe tradiția fado-ului portughez, este o artistă crossover, înclinată spre samba braziliană, bolero-ul cubanez și jazz.

„Când am primit invitația de a cânta în „Poor Things”, nu mi-am imaginat niciodată experiența incredibilă pe care o voi avea și reacția minunată a publicului la acest film impresionant”, a scris Carminho în portugheză pe pagina ei de Facebook după premiera filmului regizat de Yorgos Lanthimos.

„Jerskin Fendrix” este numele de scenă al lui Joscelin Dent-Pooley, muzician în vârstă de 28 de ani, care a crescut în zona rurală din Shropshire, având parte de o dietă eclectică de muzică bisericească și filme de animație Disney din anii ’90, dar… și rap. A studiat muzică clasică la Cambridge, unde a scris și a interpretat muzică pentru teatru. Mai târziu a făcut operă experimentală, apoi a început să scrie și să interpreteze cântece pop considerate de doi lei – care aveau de fapt melodii extrem de inteligente și surprinzător de emoționante, pe care le-a reunit in 2020  pe albumul, „Winterreise”.

Lanthimos a descoperit acel album în timp ce pregătea scenele din „Poor Things”, iar cei doi artiști s-au întâlnit și s-au înțeles de la început că rezultatul trebuie să fie unul care să submineze așteptările și pentru asta trebuia folosit umorul, dar și hiperbola.

„Este un fel de anevrism vizual”, spune Fendrix, „schițele erau aproape de ceea ce vedeți în film – dar cu atât de multă culoare și profunzime și niveluri reale, fără precedent de creativitate. Deci, în moduri diferite, atât scenariul, cât și cartea m-au făcut să știu exact cum va fi construit filmul în principiu, și cât de departe ar trebui să împing totul.”

Fendrix a decis să nu concureze grandoarea și ornamentația imaginilor și, în schimb, să se concentreze mai mult pe emoțiile interioare ale personajelor – în special ale Bellei Baxter.

El a scris o muzică șovăitoare, copilărească pentru Bella cea infantilă – amestecând acordurile instrumentelor și cerându-le celorlalți muzicieni  „să cânte prost”, apoi a procesat înregistrările pentru a le deforma și mai mult. Pentru toate ororile chirurgicale și biologice din film, Fendrix a contrabalansat cu o muzica drăgălașă ce îți sugerează sentimente naive și vulnerabililate.

Deoarece filmul tratează și aspecte legate de moarte și reanimare, Fendrix a preferat instrumentele care folosesc respirația umană – flaut și oboi – precum și pe cele care sunt animate mecanic – orgă, cimpoi, acordeon – pentru a crea „un efect cu adevărat deranjant”, spune el.

Povestea se desfășoară în capitole – delimitate de schimbările de decor și de evoluția personală a Bellei – iar partitura trece progresiv de la idei foarte simple , dezarticulate, la un limbaj armonic mai complex.

„Este un film atât de interesant din punct de vedere emoțional”, spune Fendrix. „Practic, ai o poveste în care cineva se confruntă cu lucruri  pentru prima dată – se îndrăgostește, descoperă sexul și vede violență pentru prima dată, apoi groaza și foametea.”

Scopul său a fost să scrie muzică care să reflecte „o expresie îngrozitor de concisă a sentimentelor Bellei și a sentimentelor și reacțiilor oamenilor față de Bella laolaltă cu intensitatea acestora”.