Armand, noul film norvegian scris și regizat de Halfdan Ullmann Tøndel și distribuit de Bad Unicorn, se prezintă ca un thriller aparte, care depășește convențiile genului. Are toate caracteristicile clasice ale unui thriller – răsturnări de situație șocante, tăceri apăsătoare, prim-planuri pline de emoție și interacțiuni tensionate. Însă tensiunea reală vine dintr-un spațiu neașteptat: școala primară, unde adulții – prinși în săli de clasă, pe holuri sau chiar în toalete – devin protagoniștii unui mister ce planează asupra acțiunilor nevăzute (și parțial cunoscute) ale copiilor.
Citește mai mult: ARMAND: Oglinzi sparte și reflexii întunecateTøndel, născut în 1990 la Oslo, provine dintr-o familie celebră – bunicii săi fiind Liv Ullmann și Ingmar Bergman. Și pentru cei care, poate, se întreabă cine a fost Ingmar Bergman, trebuie spus că el a fost un regizor de film și teatru care a oscilat între vis și realitate, mereu irascibil, niciodată pe deplin mulțumit și permanent în căutarea iubirii. Și se pare că tânărul Tøndel a moștenit o parte din această complexitate artistică, deoarece Armand, filmul său de debut, provoacă la introspecție și ruminație – acea ruminație născută din evenimente negative, percepute ca eșecuri.
De la începutul filmului, Tøndel te atrage într-o capcană regizorală subtilă. În calitate de spectator, tentația este să reacționezi rapid, să judeci, iar dacă aș fi fost în pielea directorului școlii, cred că aș fi chemat protecția copilului și/sau poliția, având în vedere gravitatea acuzațiilor (sau, poate, a lipsei lor). Însă regizorul nu își propune să exploreze soluțiile evidente. În acest sens, Armand amintește de Jagten (The Hunt) al lui Thomas Vinterberg, cu Mads Mikkelsen, care tratează o temă similară: ce se întâmplă atunci când un copil face o acuzație gravă, iar un adult susține contrariul? Pe cine alegem să credem?
Însă Tøndel refuză tehnicile de manipulare emoțională. Singura scenă care ar putea fi percepută ca ușor manipulantă implică o mamă – actriță și în film – care trece printr-o criză emoțională exprimată printr-o combinație de râs (prelungit și enervant) și plâns (scurt și răscolitor). Este o scenă lungă și dificilă, dar totuși reușită!
Un alt aspect remarcabil al filmului este utilizarea inteligentă a sunetului. Muzica apare cu moderație, Tøndel mizând în schimb pe tăceri încărcate de semnificație și pe sunete de fundal atent alese pentru a fi folosite în manieră narativă. Această decizie regizorală sporește tensiunea și accentuează atmosfera apăsătoare.
Pe măsură ce intrigile se desfășoară, devine clar că familiile celor doi copii implicați ascund mai multe lucruri decât s-ar fi presupus. Tøndel dezvăluie aceste conexiuni cu o delicatețe care evită senzaționalismul, lăsându-te să rumegi fiecare detaliu. Fiecare element creativ – de la scenografie la interpretare – contribuie la construirea unui climat captivant, astfel încât chiar și scenele în care personajele par a nu face nimic – stând într-o baie, într-o clasă sau pe hol – sunt încărcate de sens și emoție.
Distribuția este impecabilă. Nu există un actor principal asupra căruia să se concentreze toată atenția, deoarece întreaga echipă joacă la un nivel ireproșabil. Fiecare actor transmite cu subtilitate și autenticitate trăirile interioare ale personajului său. Dar dacă ar fi să aleg pe cineva, pot spune că am fost foarte plăcut impresionat de Renate Reinsve, cea care va juca împreună cu Sebastian Stan în filmul „Fjord”, regizat de Cristian Mungiu.
Finalul filmului aduce o notă de suprarealism, prin secvența dansului și scena în care o mamă este simbolic „sfâșiată” de părinții celorlalți copii, care în urma unor mici bucăți din adevărul care stă sub semnul întrebării, se năpustesc asupra celei vinovate de a fi părintele unui asemenea ”monstru”. Tøndel lasă spectatorul suspendat între real și imaginar, fără a oferi răspunsuri clare, dar generând întrebări incomode și necesare.
Armand nu este un film ușor de digerat. Este un thriller psihologic care provoacă, frământă și invită la introspecție. Prin refuzul soluțiilor facile și al manipulării emoționale, Halfdan Ullmann Tøndel demonstrează că poate deveni o voce importantă în cinematografia europeană, iar acest debut promite o carieră marcată de profunzime și rafinament artistic.
