Radiotopic

Cel de-al șaptelea lungmetraj al regizoarei tunisiene Kaouther Ben Hania, distins cu Silver Lion (Marele Premiu al Juriului) la Venice Film Festival, este una dintre cele mai tulburătoare producții recente despre războiul din Gaza. Vocea lui Hind Rajab își asumă un demers radical: reconstruirea ultimelor ore din viața unei fetițe palestiniene de cinci ani, ucisă în ianuarie 2024, folosind chiar înregistrarea reală a apelului ei disperat către Societatea Semilunii Roșii Palestiniene.

Vizionarea filmului reactivează inevitabil vechea întrebare formulată de Jacques Rivette în celebra sa critică la adresa filmului Kapo al lui Gillo Pontecorvo: unde se termină reprezentarea legitimă a atrocității și unde începe estetizarea ei? Când camera sau, în cazul de față, construcția sonoră, transformă suferința reală într-un dispozitiv dramatic, riscul de a transforma tragedia în spectacol devine acut.

Acțiunea filmului se desfășoară pe parcursul a 24 de ore, aproape integral într-un dispecerat al Societății Semilunii Roșii Palestiniene. Construcția amintește de mecanismul tensionat din The Guilty al lui Gustav Moller: un spațiu închis, o voce la telefon, o situație-limită care se desfășoară în afara cadrului. De asemenea, claustrarea și tensiunea morală evocă dramele camerale ale lui Joseph L. Mankiewicz.

Voluntarii primesc un apel panicat: un adolescent anunță că familia sa este prinsă într-o mașină asupra căreia se trage. Când linia se întrerupe, reapelarea aduce la telefon vocea dezorientată a lui Hind, care le spune că toți ceilalți au fost uciși. De aici înainte, filmul devine un thriller al birocrației și al neputinței: negocieri telefonice, apeluri către autorități, încercări disperate de coordonare a unei ambulanțe într-un teritoriu devastat.

Tensiunea este autentică, iar primele 20 de minute sunt devastatoare. Cadența confuză a copilului – pauze, suspine, încercări de a înțelege ceea ce s-a întâmplat – produce un șoc emoțional greu de egalat.

Ben Hania nu practică ambiguitatea. Filmul acuză direct Forțele de Apărare Israeliene și numește explicit realitatea din Gaza drept ocupație. În contrast cu discursul occidental adesea precaut sau eufemistic, regizoarea adoptă un limbaj frontal, plasând evenimentul într-un context istoric mai larg decât 7 octombrie.

În acest sens, Vocea lui Hind Rajab funcționează ca un act de rezistență cinematografică. Filmul nu urmărește doar comemorarea, ci și mobilizarea conștiinței. Spre deosebire de documentare precum Night and Fog al lui Alain Resnais, care erau conduse de imperativul memoriei, aici miza este urgentă: oprirea unui prezent sângeros.

Totuși, tocmai alegerea formală centrală – utilizarea vocii reale a copilului – este și punctul cel mai controversat. Dacă la început șocul auditiv produce o empatie profundă, repetarea strigătelor și a implorărilor riscă să transforme experiența într-un dispozitiv retoric. În absența altor detalii despre personalitatea lui Hind, despre viața ei dinaintea tragediei, copilul este redus aproape exclusiv la o voce – un ecou al suferinței.

Această reducere ridică o problemă delicată: individualitatea victimei este oare consolidată sau, paradoxal, ștearsă prin transformarea ei într-un simbol pur? Filmul oscilează între memorial și instrumentalizare. Emoția este impusă cu o forță atât de mare încât spațiul pentru reflecție critică se îngustează.

Interpretările actorilor din dispecerat sunt inegale – unele izbucniri par supradramatizate – iar inserarea vocii reale într-o construcție de thriller cu o singură locație produce uneori o fricțiune vizibilă între autentic și regizat.

Vocea lui Hind Rajab este, fără îndoială, un film de un impact emoțional covârșitor. Ca experiență cinematografică, este tensionat, claustrofobic și imposibil de ignorat. Ca gest politic, este curajos și lipsit de ambiguități.

Dar ca obiect estetic, rămâne ambivalent. În încercarea de a iconiza o victimă și de a transforma suferința într-un strigăt global, filmul se apropie periculos de granița unde reprezentarea riscă să devină spectacol. Întrebările lui Rivette rămân, așadar, actuale: cum filmăm oroarea fără a o estetiza? Cum folosim vocea unei victime fără a o transforma într-un instrument retoric?

Kaouther Ben Hania nu oferă răspunsuri simple. Filmul ei este, simultan, act de memorie, manifest politic și experiment etic. Puterea sa stă tocmai în această tensiune – o tensiune care îl face dificil, incomod și necesar.