Un prim avertisment: nu este un film pentru homofobi. Și nici pentru cei care confundă cinemaul cu zona de confort.„Pillion” („Pasagerul din spate”), debutul în lungmetraj al lui Harry Lighton, pornește de la o metaforă mecanică simplăși o duce într-o zonă existențială surprinzător de fertilă. Pillionul este cel care stă pe cel de-al doilea loc de pe șaua motocicletei, locul unde nu conduci, ci te ții strâns de cel care decide direcția. E o poziție comodă, aparent sigură, dar și una care suspendă responsabilitatea. Exact acolo își plasează Lighton filmul: între plăcerea abandonului și spaima maturizării.
Adaptat după romanul Box Hill (2020) de Adam Mars-Jones, filmul spune povestea unei relații de dominare/subordonare între doi bărbați, fără să o transforme nici în manifest, nici în spectacol de vitrină. Ray (Alexander Skarsgård) este bikerul alfa, tăcut, masiv, cu o autoritate care pare să vină din gravitație pură. Colin (Harry Melling) e la polul opus: fragil, politicos, crescut în puf, încă pe bancheta din spate a vieții – la propriu și la figurat.
Nu e întâmplător că Lighton îi introduce în mișcare, pe drum spre aceeași destinație, dar cu mijloace diferite. Ray taie asfaltul Londrei pe motocicletă, în piele albă, cu casca precum o mască mitologică. Colin e transportat de părinți, protejat, infantilizat. Întâlnirea lor într-un bar, urmată de o apropiere sexuală abruptă și necosmetizată, nu este atât despre șoc, cât despre revelație: Colin descoperă o lume a dorinței în care nu trebuie să conducă, ci doar să se lase dus.
Lighton are inteligența de a nu judeca. Nu moralizează, nu caută vinovați, nu construiește monștri. Dinamica dintre Ray și Colin este evident nesănătoasă și imposibil de susținut pe termen lung, dar filmul înțelege ceva esențial: uneori, oamenii care ne rănesc sunt și cei care ne învață cel mai mult despre noi. Ray nu e un torționar exotic, ci prima mare experiență a lui Colin – si cine n-a confundat, măcar o dată, intensitatea cu adevărul?
Alexander Skarsgård își folosește din nou statura (1,93 m) ca instrument dramatic. Regizorii inteligenți au înțeles deja că actorul suedez e mai interesant atunci când pare periculos, dar se dovedește tandru – sau invers. Lighton îl filmează cu respect pentru limbajul corporal: Ray ocupă spațiul, îl domină, dar rămâne opac, greu de citit. În schimb, Harry Melling joacă o vulnerabilitate care nu devine niciodată patetică; Colin e un burete emoțional, absorbind totul, fără filtre.
Imaginea lui Nick Morris (el este DOP)susține subtil această asimetrie. Există secvențe în care îl vedem pe Ray aproape exclusiv prin ochii lui Colin, ca pe o proiecție a dorinței, nu ca pe un om complet. E o alegere inspirată, care explică de ce relația funcționează pentru unul și eșuează pentru celălalt.
Filmul va provoca, inevitabil, reacții isterice. Vor exista voci care îl vor declara „dezgustător” pentru simplul fapt că prezintă sexualitate gay masculină fără scuze și fără perdea. E un reflex obosit. „Pillion” nu este porno și nici nu încearcă să șocheze gratuit. Paradoxal, e chiar blând în raportat la realitatea pe care o sugerează. Dacă simpla apariție a unor corpuri masculine dezbrăcate te scandalizează, problema nu e filmul.
Așa-numitul „stil de viață” prezentat aici – o relație Dominare/Subordonare – nu este exclusiv gay. Cu câteva ajustări de decor, ar putea fi la fel de bine heterosexual. Meritul filmului este că tratează această dinamică avand o reținere empatică rară: personajele sunt observate, nu expuse; înțelese, nu exploatate.
Unde filmul devine ușor naiv este în contextul social. Părinții lui Colin sunt aproape neverosimil de toleranți, calmi, disponibili. E frumos, dar puțin rupt de realitate. Mulți adolescenți gay ar semna instant pentru o astfel de reacție. Din păcate, lumea reală e mult mai puțin elegantă decât cinema-ul de festival.
„Pillion” nu este un film mare, dar este un film onest. Un eseu cinematic despre descoperirea de sine, despre tentația de a lăsa pe altcineva să conducă și despre momentul inevitabil în care trebuie să-ți pui mâinile pe ghidon. Dacă ai mintea deschisă, vei găsi aici nu un scandal, ci o dramă lucidă, uneori tandră, alteori dureros de adevărată.
Filmul este distribuit in Romania de Transilvania Film si a fost premiat la Cannes 2025 cu Un certain regard pentru Cel mai bun scenariu.
Radiotopic 