Și pentru că ne-am mai liniștit puțin acum, odată cu sosirea Crăciunului, poate că acesta este momentul potrivit pentru a institui o tradiție nouă: aceea de a merge la film în familie sau cu prietenii, de sărbători. Cinematograful are, în această perioadă, darul rar de a deveni un spațiu comun al reconectării, al timpului împărtășit, iar unele filme par făcute anume pentru acest ritual al apropierii.
Culorile timpului (La venue de l’avenir / Colours of Time), cea mai recentă producție semnată de Cédric Klapisch, este unul dintre aceste filme. Un film cald, elegant construit și filmat cu o atenție aproape picturală pentru detaliu, care poartă un parfum aparte, împletind cu naturalețe o felie de trecut cu prezentul. Klapisch, cineast al relațiilor, al comunităților fragile și al memoriei afective, revine aici la o temă care îi este profund familiară: felul în care trecutul, chiar și atunci când pare îndepărtat sau uitat, continuă să ne modeleze identitatea.
Scenariul propune o poveste în aparență simplă, dar elaborată cu finețe: ușor de urmărit, accesibilă, și totuși presărată cu trimiteri culturale și istorice care evocă perioada de început a impresionismului și spiritul unei epoci aflate în plină transformare. Filmul funcționează ca o fantezie cu accente dramatice, în care firele narative se întrepătrund subtil și ajung — într-un mod pe care filmul îl dezvăluie treptat — să se insereze în contemporaneitate. Patru moștenitori pornesc pe urmele unei străbunici misterioase, o căutare care promite inițial doar o recompensă materială, dar care se dovedește, în cele din urmă, o adevărată explorare a memoriei și a apartenenței.
Pe parcurs, filmul țese cu răbdare cele două planuri temporale: povestea Adelei, stră-străbunica lor, și cea a verilor din prezent, care ajung nu doar să se descopere între ei, ci și să descopere o lume dispărută, cu care nu bănuiau că ar avea vreo legătură profundă. Această dublă revelație — de sine și de istorie — este miza emoțională a filmului și una dintre cele mai reușite dimensiuni ale sale.
Atmosfera secolului al XVIII-lea este recreată cu o grijă remarcabilă pentru autenticitate, iar dialogul dintre epoci este realizat cu o reală măiestrie. Scenografia, costumele, muzica și distribuția contribuie decisiv la această senzație de continuitate între secole, adăugând straturi de culoare, textură și viață. Trecerea dintre trecut și prezent nu este abruptă, ci curge firesc, ca și cum timpul însuși ar fi un material maleabil, supus memoriei și emoției.
Desigur, Culorile timpului nu este un film menit să domine marile festivaluri sau să adune premii prestigioase. Dar nici nu își propune acest lucru. Forța sa stă în delicatețe, în tonul tandru și uman cu care vorbește despre prietenie, iubire, relații și familie. Este un film care nu strigă, nu epatează, ci se apropie cu discreție de spectator și îi oferă o experiență reconfortantă, dar nu lipsită de profunzime.
De aceea, recomand acest film cu toată căldura. Are darul rar de a însenina o seară de iarnă și, poate, de a ne face să ne reevaluăm legăturile, să le privim cu mai multă atenție și să le reașezăm într-o lumină nouă — asemenea culorilor timpului însuși, care nu dispar niciodată, ci doar așteaptă să fie redescoperite.
Radiotopic 