Există filme care fug de trecutul lor și filme care îl înfruntă cu un zâmbet ironic. The Running Man al lui Edgar Wright aparține primei categorii – și totuși, în mod paradoxal, nu încetează să ne reamintească de versiunea primordială.
Inspirat de romanul scris de Stephen King sub pseudonimul Richard Bachman și de adaptarea cult din 1987 cu Arnold Schwarzenegger, filmul lui Wright pare să se afle într-o fugă permanentă: de la distopia clasică la spectacolul post-adevăr, de la satirele media- la nevoia sinceră de umanitate. Și cu fiecare imagine ne mai scurtcircuitează încă puțin cu un sentiment de spaimă, dar și cu de deznădejdea că realitatea în care trăim este exact așa: crudă, violentă, manipulativă și ticăloasă, orientată doar după câștig și putere. Așa că dacă privim filmul în această cheie e trist și îngrijorător…
Să nu uităm că atunci când Stephen King a scris „The Running Man”, America avea doar trei rețele de televiziune. Dar avea și un surplus de furie a clasei muncitoare, care a erupt pe măsură ce crizele economice care au afectat era Carter, au făcut loc administrației lui Ronald Reagan și îmbrățișării capitalismului de piață liberă. Pentru King, exista o analogie clară între spectacolul emisiunilor cu jocuri și economia pe care Reagan a “livrat-o” națiunii cu zâmbetul său hollywoodian.
Ben Richards (Glen Powell, într-un rol de anti-erou) nu e un gladiator al viitorului, ci un om epuizat al prezentului. Într-o societate în care fiecare cetățean e potențial vânător, iar fiecare crimă devine conținut viral, supraviețuirea e o formă de spectacol, iar Wright ne oferă acest univers strălucitor, dar plin de ruine morale. Cu ajutorul unor parteneri ciudați–, Richards pare că nu fuge doar de moarte, ci de o lume care confundă privitul cu înțelegerea.
Si nu pot sa nu remarc faptul ca Edgar Wright, un maestru al montajului ritmat și al ironiei vizuale, își temperează aici arsenalul. Secvențele de acțiune sunt precise, uneori chiar austere. Si daca la Baby Driver imaginea evolua în sincron cu beatul unei coloane sonore excelente, in The Running Man se mișcă în ritmul sacadat al unei respirații obosite. Aici nu mai e vorba despre coolness, ci despre epuizare – a individului, a societății, a sensului însuși al spectacolului.
Totuși, filmul nu scapă de contradicții. Scenariul scris de Wright și Michael Bacall adaugă explicații unde tăcerea ar fi fost mai elocventă, iar mesajul anti-media se lovește, inevitabil, de propria formă de fascinație pentru imagine. Cel mai al dracului vânător- McCone (Lee Pace)-, cu masca sa lucioasă și calmul de supervillain, pare extras dintr-un alt film – unul mai amuzat de sine și mai dispus să flirteze cu kitschul.
Și totuși, dincolo de incoerențele sale, The Running Man respiră. Are momente de luciditate neașteptată, ca atunci când Richards privește o dronă care îl filmează și zâmbește amar, conștient că nimic din ce trăiește nu mai e „real”. Aici Wright nu mai e regizorul care parodiază genuri – el le plânge.
Este, poate, cel mai sincer film al său și, paradoxal, cel mai impersonal. Dar reușește să surprindă ceva esențial despre lumea noastră: faptul că am transformat fuga într-un mod de viață. Fuga de adevăr, de responsabilitate, de tăcere.
Cu un scor modest pe Rotten Tomatoes (64%) și cu păreri critice împărțite, filmul riscă să fie considerat o dezamăgire. Dar în felul său neordonat, The Running Man este o oglindă fidelă a unei lumi unde totul e spectacol, iar spectatorii, fără să-și dea seama, au devenit alergători.
Verdict:
Un film imperfect, dar necesar. O distopie care aleargă până la capătul rezistenței sale – și al nostru.
★★★★☆☆ (4 din 6 stele)
Radiotopic 