Radiotopic

Văzut de Michaela:

Eşti, sau nu eşti gamer – mergi la TRON: Ares, cel mai nou film semnat de Joachim Rønning. Cu acţiune intens coregrafiată, CGI spectaculos, un soundtrack electrizant şi o distribuţie de top – Gillian Anderson, Jeff Bridges şi Jared Leto, minunat în tot ce face – filmul propune o experienţă cinematografică în care tehnologia devine o formă de poezie. Este al treilea capitol al francizei, după Tron (1982) şi Tron: Legacy (2010), şi marchează, la patruzeci de ani de la primul film, o revenire spectaculoasă a lumii „Grid-ului”, acel univers digital care a schimbat pentru totdeauna modul în care privim imaginea generată pe ecran.

Rønning nu caută doar spectacolul, ci și reflecția. În spatele avalanşei de efecte vizuale se ascunde o întrebare tulburătoare: ce înseamnă, astăzi, să fii viu într-o lume dominată de coduri și algoritmi? Programul Ares, interpretat cu o sensibilitate glaciară de Jared Leto, este o entitate digitală care pătrunde în lumea reală și descoperă, cu uimire și spaimă, fragilitatea umanităţii. Gillian Anderson aduce o contrapondere etică, o voce rațională într-o lume în care morala e negociată de mașini, iar Jeff Bridges, reîntors simbolic în universul pe care l-a întemeiat, face legătura dintre trecut și prezent, dintre analogic și digital.

Ceea ce impresionează din primul cadru este rafinamentul vizual. Lumea virtuală se contopește cu cea reală într-o coregrafie perfectă de lumini și umbre, în care neonul devine o formă de respirație. Scenele de acțiune au precizia unui dans, iar mișcarea camerei pare să curgă odată cu respirația spectatorului. Tron: Ares e construit pe principiul fascinației – fiecare cadru este o promisiune de spectacol. Iar când imaginea riscă să devină prea densă, muzica o salvează: coloana sonoră semnată de Trent Reznor și Atticus Ross, membrii trupei Nine Inch Nails, dă filmului o pulsație interioară de o melancolie neașteptată. Spre deosebire de exuberanța electro din Tron: Legacy, partitura lui Reznor explorează zone mai intime, mai meditative, transformând sunetul într-o formă de introspecție.

Totuși, în spatele acestei perfecțiuni tehnice se simte uneori absența unei tensiuni dramatice autentice. Scenariul, deși presărat cu idei puternice – de la „Permanence Code”, conceptul care promite nemurirea digitală, până la dilemele conștiinței artificiale – nu reușește întotdeauna să-și exploreze temele în profunzime. Personajele secundare se pierd în spectacol, iar ritmul narațiunii sacrifică adesea emoția în favoarea grandorii vizuale. Dar poate că tocmai această fragilitate face parte din farmecul filmului: Tron: Ares e un poem imperfect despre perfecțiunea digitală.

Dincolo de ecran, povestea producției are ea însăși accente epice. Filmările au început în 2024, după întârzieri cauzate de grevele de la Hollywood, iar lansarea oficială a avut loc în octombrie 2025, în formate IMAX și 3D. Este primul film din serie cu rating PG-13, o decizie care reflectă poate intenția de a-l adresa unei generații crescute deja în simbioză cu tehnologia. În culisele proiectului, nume sonore se aliniază unui destin de cult: după Daft Punk, care au marcat Tron: Legacy, Nine Inch Nails aduce acum o tonalitate mai gravă, mai aproape de meditația asupra mașinii ca formă de viață.

Rezultatul final este un film de o frumusețe rece, intensă, care seduce ochiul și provoacă mintea. Tron: Ares nu este doar o poveste despre lumi digitale și realități alternative, ci o meditație asupra dorinței umane de a transcende limitele propriei materii. E un film pentru visători, pentru nostalgici, pentru cei care cred că între cod și carne există o punte de lumină. Iar dacă emoția nu este întotdeauna pe măsura ambiției, spectacolul rămâne uluitor: o reverie electrică despre fragilitatea omului în fața propriei creații.

Văzut de Marcel:

Există momente în istoria muzicii de film când banda sonoră eclipsează imaginea. În cazul lui Tron: Ares, exact asta se întâmplă. Filmul regizat de norvegianul Joachim Rønning e impecabil ca textură vizuală — lustruit, rece, cu acea estetică digitală care se simte aproape palpabilă — dar povestea e, sincer, subțire. În schimb, coloana sonoră e o lume în sine.

Când Disney a anunțat că Tron revine și că muzica va fi semnată de Nine Inch Nails, nu doar de Trent Reznor și Atticus Ross, ci Nine Inch Nails ca entitate completă, a fost un moment de cotitură. În 2010, Tron: Legacy a fost salvat aproape exclusiv de coloana sonoră Daft Punk — un amestec elegant de orchestră și synth, un soundtrack care a devenit mai legendar decât filmul. Acum, după 15 ani, moștenirea Tron trece printr-un filtru industrial, metalic și visceral.

Acolo unde Daft Punk aduceau geometrie și claritate, Reznor și Ross aduc abrazivitate și tensiune. E o rețea sonoră scăldată în zgomot, în pulsații hipnotice, în voci distorsionate care par să vină de undeva dintre biți și carne. Tron: Ares sună ca o lume în pragul prăbușirii.

Piesa „As Alive As You Need Me To Be” funcționează ca o veritabilă declarație de intenție. Nu e doar un experiment de coloană sonoră, ci o melodie completă, cu refren memorabil, versuri care ating un filon aproape spiritual și o producție care îmbină agresivitatea industrială NIN cu o claritate electronică de club. Co-producția cu Boys Noize se simte în felul în care basul pulsează, aproape fizic, în spectacolul vizual al filmului.

Dar apogeul este „Who Wants To Live Forever?”, piesa de șase minute care îți taie respirația — nu un cover Queen, ci o meditație electronică despre nemurire și alienare. Vocea lui Reznor, în contrapunct cu cea a cântăreței spaniole Judeline, construiește un echilibru perfect între vulnerabilitate și dezastru digital. Hudson Mohawke, prezent la coproducție, adaugă acea dimensiune club, făcând piesa să plutească între rave și elegie.

Ceea ce e fascinant este că Disney a acceptat, voit sau nu, un pas într-o zonă sonoră mult mai întunecată. Tron: Ares nu e un film care să ofere optimismul lumii digitale, ci mai degrabă o coborâre în sistem. Reznor și Ross nu construiesc o atmosferă, ci o anxietate. Fiecare temă are o componentă disonantă, fiecare arpegiu are o umbră.

Există momente în care muzica face trimitere clară la perioada clasică Nine Inch Nails – „The Fragile” și „Year Zero” se simt aici, în glitch-urile calculat haotice, în felul în care synthurile se topesc în percuții metalice. Dar e și un omagiu discret adus lui Wendy Carlos și coloanei sonore a lui A Clockwork Orange: secvențele cu drone sintetice și coruri digitale amintesc de acea barocă nebunie de laborator sonor.

E greu de spus dacă Tron: Ares funcționează mai bine ca film sau ca experiență muzicală. În sala de cinema, imaginea e fascinantă, dar sunetul e copleșitor. În momentele-cheie, simți că vizionezi un preludiu pentru un concert Nine Inch Nails — o explozie vizual-sonoră unde scenografia Tron se întâlnește cu brutalitatea esteticii NIN.

Nu e întâmplător că turneul actual al trupei preia această estetică, cu bare roșii luminoase pe fundaluri negre, și o transformă într-o experiență senzorială totală. În multe feluri, coloana sonoră de la Tron: Ares pare făcută nu pentru a acompania un film, ci pentru a extinde universul Nine Inch Nails într-un spațiu cinematic.

Din punct de vedere al poveștii, Tron: Ares e un pas lateral — frumos, dar inert. Din punct de vedere muzical însă, e un pas uriaș. E un soundtrack care respiră, se zbate, urlă și îți rămâne sub piele. Dacă Tron: Legacy a fost o odă dedicată perfecțiunii geometrice a sunetului, Tron: Ares este opusul: un ritual al imperfecțiunii, o poezie distorsionată a umanității pierdute în cod.

Și da, poate că Tron: Ares nu e un mare film. Dar e o mare coloană sonoră Nine Inch Nails.

DISTRIBUIT IN ROMANIA de Forum Film