Acum , după ce am văzut filmul, nu mai este de mirare de ce s-a uimit toată lumea şi a primit atâtea premii la Festivalul de Film de la Veneția!
Căci Bogdan Mureșanu reuşeşte performanța rară de a pune în pagina cinematografică o poveste credibilă (chiar dacă e una fictivă), cu care ne putem identifica într-un fel sau altul toţi cei care am trăit vremurile acelea. Dar ceea ce te cucereşte iremediabil – dincolo de distribuţia excepţională, pt care o felicit din inima pe Viorica Capdefier – este îmbinarea fluidă a poveştilor ce formează scenariul şi mai ales felul în care se contrabalansează magistral momentele de comic de limbaj şi de situaţie, într-un script ce îi aparţine deasemenea regizorului.
Şi pare că scurtmetrajul precedent (şi el foarte apreciat) -Cadoul de Craciun- a fost o “încălzire” de bun augur pentru Anul nou care n-a fost, căci regizorul-scenarist a experimentat într-o variantă contrasă acelaşi tip de poveste ce îmbină personalul și colectivul, oferind o meditație asupra memoriei și timpului. Aşa că aflându-se la a doua sa experienţă în acelaşi range stilistic, am putea spune că Bogdan Mureșanu are deja un stil unic în a aborda tematica aceasta (istorică şi socială), combinând cu mare artă elemente de dramă, umor și reflecție politică.
Şi cu siguranţă aveam nevoie de filmul acesta, căci felul în care este făcut nu doar rememorează un episod tragic al istoriei noastre recente, dar o face într-un fel în care nu ne asaltează emoţional, ci ne mai pune încă o dată într-o realitate care a fost a noastră, a tuturor. Şi o face şi cu subtilitate, căci lucrurile sunt mult mai adânci –iar subsidiarul conţine nenumărate alte trimiteri- dar şi cu un umor implicit, care cucereşte.
De la scenografie la imagine, de la sunet la coloană sonoră , totul arată atenţia infinitezimală la detaliul care face diferenţa, iar asta este o calitate ce recomandă filmul în mod absolut.
Distribuţia însă este una splendidă, toţi actorii poziţionându-se excepţional în partiturile lor, felul în care sunt puşi în valoare de dialog şi acţiune fiind de aplaudat. Am văzut actori mari în roluri de mai mică anvergură fiind de senzaţie şi am savurat fiece replică, gest sau grimasă a celor din rolurile principale. Căci nu e puţin lucru să găseşti personajul în actor, după cum nici pentru actor nu e simplu să găsească registrul perfect. Iar pentru asta mai trebuie ceva pe lângă talent, nu?
Aşa că mai adaug o serie de aplauze în suflet şi în gând pentru Emilia Dobrin, Iulian Postelnicu, Adrian Vancica, Ioana Flora, Mihai Calin, Manuela Hărăbor, Ada Galeş, Marian Ralea, Nicoleta Hâncu, Andrei Miercure, Gabriel Spahiu, Ion Sapdaru şi toţi ceilalţi.
Şi mi-aş dori ca „Anul nou care n-a fos”t să spargă recordurile de vizionari, pentru că merită să fie văzut şi apreciat la scară largă. Căci este o poveste a noastră, românească, spusă cu har şi făcută cu dragoste, care chiar dacă după unele criterii nu este o capodoperă- este însă un film valoros, care, odată văzut, devine memorabil.
Aşadar rezervaţi-vă bilet şi mergeţi la cinema, pentru ca atunci când toată lumea va vorbi despre filmul acesta – să nu fiţi singurii care nu o să poată participa la discuţie. În plus vă garantez 138 de minute stenice, de râsu-plânsu nostru tradiţional, în care veţi afla de ce la Festivalul de la Veneţia, Bogdan Mureșanu al nostru a triumfat cu trofeele secţiunii Orizzonti, FIPRESCI şi Bisato d’Oro pentru scenariu, iar Boróka Biró a primit o menţiune specială pentru imagine!
Radiotopic 