Radiotopic

Cel mai recent documentar al regizoarei Neasa Ní Chianá, „Young Plato”, este realizat împreună cu Declan McGrath și are ca subiect Școala Primară de Băieți ”Holy Cross” din districtul Ardoyne din Belfast, o instituție catolică privată, care pune un accent deosebit pe filozofie pentru a ajuta la educația tinerilor adolescenți care au probleme atât la școală, cât și acasă.

„Nici un om nu poate să intre în apa aceluiași râu de două ori, deoarece nici râul și nici omul nu mai sunt la fel”., o afirmație a lui Heraclit care exemplifică punctul culminant al credinței materialiste. Platon este doar unul dintre numele filozofilor scriși pe tablă, alături de Socrate.

Neasa Ní Chianáin a regizat înainte de Young Plato alte patru filme documentare. Printre cele care au câștigat premii la mai multe festivaluri de film, se numără Fairytale of Kathmandu, The Stranger și School Life. Acesta din urmă a fost coregizat împreună cu partenerul ei David Rane, și a avut drept subiect Headfort, din County Meath, singurul internat de vârstă primară din Irlanda și unul care pare conceput să încurajeze un pic de “sălbăticie pozitivă” în rândul elevilor săi.

Neasa este deasemenea co-fondatoare și directoare a Festivalului Internațional de Film Documentar Guth Gafa din Irlanda.

Și așa cum „School Life” este focusat pe doi membri ai personalului didactic de la Headfort, „Young Plato” se concentrează pe Kevin McArevey, directorul carismatic al Holy Cross, un lider obsedat de Elvis Presley (are ringtonuri la telefon cu melodiile lui, ascultă Elvis în mașină, ceasul de pe perete este cu fotografia lui Elvis, are pe birou o figurină dansantă Elvis, dansează ca Elvis etc) și care dă dovadă de o energie debordantă și o abilitate remarcabilă de a-i inspira pe cei din jur.

Filmul începe cu directorul conducând către școală, salutând pe toată lumea, iar piesa „If I Can Dream” a lui Elvis Presley răsună din radioul mașinii. McArevey este fan Elvis și se inspiră de la Rege. Îi încurajează pe tineri în timp ce bate Cuba (parcă așa se zice la Give me five-ul autohton) cu fiecare în drumul elevilor către clasă, le știe toate numele și discută cu fiecare în parte.

După ce urmărești documentarul este ușor de înțeles de ce regizorii au fost atrași de McArevey și de școala lui.

Și oare de ce apelează directorul la înțelepciunea filosofilor antici greci? Cred că răspunsul este pentru că acest profesor abordează problemele mari cu blândețe, asta pe măsură ce mințile tinere învață să accepte idei provocatoare. Kevin McArevey este în mod clar un nonconformist, care în loc să aștepte permisiunea din partea consiliilor de învățământ pentru a-și pune în aplicare ideile, demonstrează practic ce se întâmplă când face din filozofie o materie de bază în școala sa.

Holy Cross Boys School este o școală de stat catolică într-unul dintre cele mai dure cartiere din Belfast, o zonă încă marcată de lupte între catolici și protestanți. Este încă o zonă împrejmuită și închisă, împărțind oamenii care au credințe diferite. La 10 aprilie 1998, în Vinerea Mare, republicanii, favorabili unei reunificări a Irlandei, şi unioniştii ataşaţi rămânerii în Regatul Unit, încheiau un acord de pace nesperat, după intense negocieri care au implicat Londra, Dublinul şi Washingtonul.

Acordul a pus capăt celor trei decenii de violenţe între unionişti, mai ales protestanţi -şi republicani, majoritar catolici, cu implicarea armatei britanice. Iar acest documentar a fost lansat când pacea în Irlanda de Nord pare astăzi mai fragilă decât în majoritatea momentelor de după 1998.

Zona naționalistă Ardoyne nu a beneficiat de niciun ajutor semnificativ care a ajuns în Belfast după acordul de Vinerea Mare din 1998 și membrii  comunității au fost lăsați să se descurce singuri. Sărăcia, drogurile, sinuciderile și membrii trupelor paramilitare au continuat să aibă un impact copleșitor asupra familiilor din Ardoyne.

Într-un fel, noi, spectatorii, am fost pentru câteva zeci de minute elevii lui McArevey. Abordarea lui este, de fapt, mai puțin platonică și mai mult socratică, punând accent pe ancheta fără judecăți de valoare, ascultând cu mare atenție și admițând că nu avem întotdeauna toate răspunsurile. În aceste vremuri pe care le trăim acum, aceste practici pe care le-am văzut și care sunt simple ca metode de predare, sunt lecții pe care le-am putea învăța cu toții.

În plus, la final am avut senzația că filmul tratează atât adulții, cât și copiii deopotrivă, cu respect și compasiune, într-o  poveste de inspirație educațională. La Q&A-ul de la final, un copil de o vârstă apropiată de a celora din film, a fost întrebat ce a înțeles, iar copilul a răspuns cu sinceritate că nu e bine să fii violent. Deci o prezentare a acestui documentar în școlile din România ar putea avea efecte majore în schimbarea atitudinii profesorilor față de elevi.