Cu francizele de succes e o mare problemă atunci când mai adaugi un episod: dacă e mai slab decât restul, dăunează la percepţia globală a seriei, dacă e mai bun- alimentează fanii să urmeze eroul/eroii până în pânzele albe, dar ridică stacheta şi e şi mai greu să îi mulţumeşti!
Pe John Wick l-am plăcut necondiţionat de la primul film, pentru că aducea un personaj excelent jucat de Keanu- ce îmbina duritatea inflexibilă a asasinului super performant, cu delicateţea şi vulnerabilitatea unui suflet îndrăgostit- combinaţie care nu dă greş niciodată! Nota suplimentară de duritate şi acţiune venea apoi din amputarea sufletului de partea sensibilă, prin dispariţia soţiei. Iar un om care nu mai are nimic de pierdut, este fără îndoială unul pe care nimic nu îl mai oprește- răzbunarea fiind motorul care îl propulsează.
Actualul episod- al treilea- vine cu o dilemă disipată abia la final: căci nu realizezi motivaţia personajului, şi mai ales dacă este un erou, sau un anti-erou! Ca filiaţie e din familia mafiei, iar ca asasin plătit slujeşte cauze interne ale acestor organizaţii. Aşa că partea de justitiar- care ne-a vrăjit şi ne-a emoționat- este eliminată, dar rămânem cu admiraţia pt profesionistul crimei în care, la final, mai vedem încă sufletul chinuit.
Acţiunea nu se developează treptat, ci ne azvârle din primul minut într-o cavalcadă de bătăi cu coregrafii sofisticate- dar care vin cu un ritm în care intră şi o notă hilară. Căci deşi este un film de acţiune sângeros – sunt scene la care se râde- semn că cineaştii au învăţat ceva din experienţa Deadpool- şi tot ce are priză la public şi sporeşte savoarea reţetei succesului este asimilat şi exploatat.
Decorurile scenelor de luptă sunt atent alese- de la Podul Brooklyn la New York Public Library, de la străzile din cartierele din Casablanca la palate marocane, de la săli de sticlă ce ascund celebrele cranii de cristal extraterestre, la muzee ale armelor și interioare ale Hotelului Continental- un spațiu neutru al organizației High Table- instanța ce patronează mafiile mondiale.
Cu urmăriri care adaugă tensiune şi scene de luptă viscerale care ne forjează limitele, acest Parabellum livrează cu vârf şi-ndesat ceea ce se temeau toţi că nu va avea îndeajuns: scene de combat, diferite, dure, de maximă intensitate, variate cum nici nu ne imaginăm, surprinzătoare, hilare pe alocuri ca să dea savoare, excepţional coregrafiate, pline de adrenalină. Adică? Aţi vrut action, luaţi action! Iar unii au venit deja cu afirmaţia că e prea de tot!! Or fi auzit de zicătoarea românească „Ce-i mult nu-i bun- dar ce-i puţin nu ajunge?”
mark rogers photographer
Oricum – după părerea mea- filmul este cu precădere adresat bărbaţilor, care se vor bucura de ritmul şi duritatea acţiunii, care ne trimit cu gândul de maeștrii genului John Woo, Walter Hill sau Luc Besson.
Alături de Keanu Reeves (de curând desemnat imaginea celebrului brand Yves Saint Laurent!)- în super forma pe motor, pe cal, în bătăi cu zeci de adversari sau discuţii cu capi mafioţi, le vedem pe Halle Berry şi Anjelica Huston- şi ne bucurăm de rolurile lor bine calibrate, deşi de mică întindere, pe Ian McShane, Iuda în JESUS OF NAZARETH al lui Zeffirelli, rolul principal din capodopera DISRAELI, dar şi din CHARLIE THE KID, MARCO POLO sau THE GREAT ESCAPE II, precum şi pe Lawrence Fishburne, impecabil în tot ce face, pe Asia Kate Dillon și Lance Reddick și ei în partituri care le vin perfect.
M-am bucurat să îl reîntâlnesc pe Mark Dacascos- un actor cu o carismă extraordinară căreia i se adăugă abilităţi de excepţie în artele marţiale şi sper ca – la un moment dat- să primească un rol pe măsura lor.
Cu imagini ale unor interioare minunat polișate ale hotelului-refugiu sau ale universului labirintic aproape al Teatrului Rus, cu o Casablanca ce ne face nostalgici, cu urmăriri de noapte și bătălii sângeroase în muzee și castele, cu natura neasemuit de frumoasă și crudă a deșertului și cu arhitecturi futuriste ce găzduiesc artefacte legendare, filmul exploatează infinitezimal bucuriile ochiului, ale auzului ( un surprinzator Vivaldi ca fundal sonor pt combat-uri memorabile) și sufletului- căci introduce legatura emoționantă om-câine, și ne amintește de ce acesta este cel mai bun și fidel prieten.
All în all, un bravo fără rezerve pentru Chad Stahelski care regizează şi produce cel de-al treilea John Wick – reuşind performanța rară de a nu reduce motoarele, de a nu coborâ stacheta, mai mult- de a infuza acest al treilea capitol cu nume de armă- Parabellum- cu atâta acţiune, încât să mulţumească şi pe cel mai năzuros fan.
E ceva, aşa că vă invit în cinematografe pentru o porţie de action movie cum n-ați mai văzut, care o să vă facă să trepidaţi!
Michaela Platon
O poveste ușor de digerat, foarte bine construită de Chad Stahelski, fostul cascador, practicant de kick box și cel care l-a dublat pe Brandon Lee în 1994 în The Crow, dar și pe Keanu în toate Matrix-urile! S-a apucat de regie acum 5 ani, ajutat de prieteni pentru primul John Wick și se pare că îi place… De ce am spus că este ușor de digerat? Pentru că nu e musai să le fi văzut pe primele două (au grijă scenariștii să nu ne încurce) și în plus e atâta bătaie, că nu mai e nevoie de amănunte.
Filmul începe în forță, continuă în forță și se încheie cu speranță…în forță. Și pentru a fi și mai placut, scenariul are pe alocuri umor. Am avut de multe ori senzația că joc un shooter iar inamicii sunt chiar în fața mea și fiind pe un nivel mediu pot să îi căpăcesc să le meargă fulgii. Nu sunt nici pe easy, dar nici pe nightmare! Așa, pe undeva la mijloc pentru a mă putea bucura de talentul cascadorului devenit regizor! Și nu o spun cu ironie, ci chiar cu admirație, pentru că Stahelski știe (după atâta timp) care sunt cele mai elocvente cadre de luptă, care sunt mișcările care trebuie scoase în evidență, combină coregrafia cu forța pură.
Personajul Sofia-Halle Berry- se integrează nu doar foarte bine, dar îi dă și o replică excelentă asasinului (“Hashishin”, care înseamnă mâncător de hașiș ni se explică în film) John Wick, căruia știe cum să-i răspundă tăios, ba chiar să-l împuște înainte de a-și onora o datorie.
Celorlalți trei actori dragi mie –Ian McShane, Laurence Fishburne și Lance Reddick (Phillip Broyles din Fringe) – li se alătură la fel de bine integrați în acțiune judecătoarea Asia Kate Dillon, Mark Dacascos, care la 55 de ani, se mișcă foarte lejer în compania cascadorilor și are umor suficient cât să schițezi un zâmbet – și Anjelica Houston, care la 68 de ani încă mișcă. Asta am apreciat, că deși apar destul de puțin toți acești actori, ei au un rol important de care fiecare se achită cu conștiinciozitate. Filmul se învârte numai în jurul lui John Wick, cadrele cu fața lui sunt foarte dese, dar nu deranjează (mai ales partea feminină)
Va mai fi John Wick? Tot ce e posibil, doar ați văzut Fast and Furious cât a putut fi ”muls”. Și apoi secretul este să nu cazi în ridicol, iar acest Parabellum, deși pare nerealist, este salvat de umor, prezent atât în dialoguri, cât și în scenele de acțiune (fie ea bătaie cu câini, cai, cuțite, topoare, săbii sau curele de la pantaloni).
Radiotopic 