Radiotopic

Dacă vrei un film care să te scoată din inerție, care să te arunce în labirintul propriilor frici și să te lovească, fără menajamente, de toți pereții ființei — atunci „Alpha” al Juliei Ducournau este exact această experiență. Nu o simplă vizionare, ci o transfuzie cinematografică, un film care pulsează, respiră și sângerează în fața privitorului.

Julia Ducournau, regizoarea premiată la Cannes pentru Titane, își continuă aici explorarea corpului ca teritoriu al alienării și al transformării, dar Alpha duce discursul ei mai departe, spre dimensiunea empatiei. Dacă în Raw și Titane violența corporală devenea o metaforă a renașterii, în Alpha ea se transformă într-un act de înțelegere – o formă dureroasă de apropiere între lumi aparent incompatibile: adolescența și dependența.

În contextul operei Juliei Ducournau, „Alpha” funcționează ca o a treia etapă a unei trilogii neoficiale despre corp și identitate, începută cu Raw (2016) și continuată cu Titane (2021). Dacă Raw explora descoperirea instinctului primar și trezirea violentă a corporalității în adolescență, iar Titane analiza metamorfoza extremă a corpului ca răspuns la alienare și traumă, Alpha aduce un pas mai departe: împăcarea. Ducournau pare să se îndepărteze aici de brutalitatea organică pură și să caute un limbaj al empatiei, fără a abandona însă estetica viscerală care a consacrat-o. În Alpha, corpul nu mai este doar locul suferinței sau al monstruozității, ci terenul fragil al întâlnirii dintre oameni, un spațiu în care durerea poate deveni comunicare. Este poate cel mai matur film al regizoarei – o sinteză între fascinația ei pentru carne, mecanism și afect, și o nouă deschidere către intimitate, vulnerabilitate și iubire.

Filmul funcționează ca un dispozitiv de disecție emoțională. Structura sa temporală este fracturată, fluidă, amintind de fluxul conștiinței, iar succesiunea planurilor între diferitele vârste ale personajelor produce o senzație de regresie, ca într-o ședință de psihanaliză colectivă. Aici timpul nu curge linear, ci pulsează – se dilată și se contractă odată cu tensiunea emoțională a fiecărei scene.

Motivul virusului care provoacă pietrificarea funcționează în Alpha ca o metaforă a blocajului emoțional și a incapacității de comunicare. Cei contaminați nu mor, ci devin imobilizați, suspendați între viață și moarte — o imagine tulburătoare a paraliziei interioare care traversează personajele. Pietrificarea devine, astfel, un simptom al lumii contemporane: oamenii, închiși în propriile frici și traume, se rigidizează, pierzând fluiditatea emoției, a empatiei, a atingerii. Ducournau inversează semnificația biologică a virusului — în loc să-l trateze ca agent al distrugerii, îl transformă într-un catalizator al adevărului emoțional: corpul care se împietrește devine oglinda unei societăți incapabile să mai simtă. În felul acesta, Alpha propune o metaforă de o forță poetică rară — aceea a vindecării prin conștientizarea propriei imobilități, prin recunoașterea faptului că, pentru a reînvia, trebuie mai întâi să accepți pietrificarea.

În contrapunct cu această lume încremenită, Alpha, protagonista, devine însă figura mișcării, a fluidității, a empatiei redescoperite. Ea refuză să se pietrifice, chiar și atunci când frica și durerea o împing spre închidere. În corpul ei adolescentin — vulnerabil, nesigur, dar încă permeabil la emoție — Ducournau plasează singura formă de speranță: capacitatea de a simți, chiar și atunci când simțirea doare. Alpha devine, astfel, antidotul tăcut al virusului: acolo unde ceilalți se rigidizează, ea se deschide; acolo unde ceilalți se apără prin încremenire, ea alege apropierea, atingerea, empatia. Într-un sens simbolic, filmul urmărește tranziția de la corpul-piatră la corpul viu, de la imobilitate la respirație — o revenire la umanitate prin curajul vulnerabilității. Într-o lume contaminată de frică, singurul gest cu adevărat subversiv este, pare să spună Ducournau, să rămâi viu.

„Alpha” este mai mult decât o radiografie — este un RMN al coliziunii dintre lumi. Ducournau surprinde fragilitatea și violența acestor coliziuni: lumea adolescenței, a corpului în transformare, se ciocnește brutal de lumea dependenței, a corpului degradat. Între ele, un spațiu intermediar – cel al mamei, medic și martor – care încearcă, zadarnic, să repare, să controleze, să explice.

Ceea ce impresionează la Ducournau este coerența stilistică a haosului. Fiecare cadru e atent compus, fiecare detaliu funcționează ca un element organic al unei arhitecturi instabile, dar precise. Imaginea e senzorială, tactilă, aproape epidermică – gros-planurile pe piele, vene, transpirație, mișcarea părului sau respirația sacadată devin forme de limbaj. Regizoarea construiește o estetică a contactului, a apropierii extreme, care forțează privitorul să simtă, nu doar să vadă.

Din punct de vedere narativ, filmul este o țesătură sinestezică în care se amestecă realitatea, reveria și regresia. Ducournau își permite o poetică a fragmentului: povestea nu curge, ci se desface în bucăți care pulsează independent, pentru a se reîntregi abia la final. Rezultatul este un montaj care pare visceral, aproape biologic – un sistem nervos cinematografic.

Distribuția susține cu o naturalețe rară acest univers tensionat. Tahar Rahim și Golshifteh Farahani dau consistență matură filmului, în timp ce Mélissa Boros, Emma Mackey, Finnegan Oldfield și Louai El Amrousy aduc un amestec de fragilitate și forță, esențial pentru tonul filmului. Niciun personaj nu este redus la o tipologie: fiecare trăiește propria contradicție, propriul dezechilibru, propria formă de iubire.

Povestea, în aparență simplă – o mamă medic, o fiică de 13 ani și un unchi dependent – devine o alegorie despre frică și empatie. Virusul care amenință viața copilului e doar pretextul unei radiografii morale: teama de contaminare devine o teamă de apropiere, iar dorința de a vindeca devine nevoia de a înțelege.

Filmul se închide într-o poezie dureroasă, în care revolta adolescentină se topește în compasiune. „Alpha” nu e un film despre vindecare, ci despre posibilitatea vindecării – fragilă, incertă, dar reală.

Ducournau rămâne una dintre cele mai radicale voci ale cinematografiei contemporane: un regizor care refuză să edulcoreze realitatea, care taie în carne vie și te obligă să privești. „Alpha” nu este un film ușor. Este intens, incomod, visceral. Dar, mai presus de toate, este uman. Și tocmai această umanitate, imperfectă și dureroasă, îl face să te urmărească mult după ce luminile s-au stins.

Aplauze si pentru distribuitorul filmului , BAD UNICORN!