De mult nu am mai fost în aşa măsură fermecată de un film, cum am fost de această nouă creaţia a lui Paolo Sorrentino, iar dacă ar fi să răspund repede la întrebarea “de ce?” n-aş putea pune ochiul pe altceva decât pe tot filmul- care îmi pare rotund, închegat, adânc, atmosferizat- ce mai- minunat în toate cele!
Perfect cinematografiată, povestea lui Sorrentino se coagulează în jurul mitului lui Parthenope- o sirenă considerată fondatoarea mitică a oraşului Napoli – care aici ca personaj este un melanj halucinant de frumuseţe inocentă şi perversitate intrinsecă- dar nu sterile, ci dublate de o minte mobilată şi o stare permanent iscoditoare a realităţii.
Pendulând intre imaginile de un pictural desăvârşit, cu marea la fel de fascinantă precum minunata Parhenope- una vera diva!- filmul lui Sorrentino livrează nu doar o metaforă vizuală populată cu personaje fabuloase , dar rulează şi diverse tipologii asupra cărora se apleacă acordându-le o mai adâncă scrutare, sau translandu-le pur şi simplu, aşa cum treci peste portretele expuse într-un muzeu.
Dealtfel, unele dintre portrete au stârnit animozitate şi dezaprobarea Bisericii Catolice, care a dezavuat scena provocatoare ce implică un cardinal și sângele Sfântului Gennaro, (sacru în cultura napolitană), condamnând-o şi catalogând-o drept un sacrilegiu. Asta însă avea să alimenteze și mai mult interesul publicului, propulsând filmul în fruntea box office-ului italian.
Protagonista este tânăra Parthenope, interpretată exemplar de debutanta Celeste Dalla Porta, acțiunea urmărind evoluția ei din anii 1950 până în prezent, evidențiind relațiile sale complexe cu familia și societatea napolitană.
Dar să nu vă imaginaţi că PARTHENOPE pluteşte doar în această zeamă metaforică! Filmul are neaşteptate trimiteri la social – de la demonstraţii studenţeşti la greve şi care alegorice ale microbistilor- până la aproape suprarealistele incursiuni în lumea sordidă, declasata şi ascunsă a catacombelor oraşului.
Genial în alegerea galeriei de personaje pentru gros planurile sale, Sorrentino mai adaugă o forţă redutabilă acestor vizualuri- coloana sonoră, ea însăşi personaj, a lui Lele Marchitelli cu care dealtfel colaborase şi pentru La Grade Bellezza, din 2013 şi A Hand Of God din 2021.
Şi ar trebui să vă pun în gardă spunându-vă ca una dintre uneltele cu care regizorul construieşte atmosfera – este seducţia. Căci suntem iremediabil ademeniţi, încântaţi, fascinaţi, ispitiţi şi în final fermecaţi de tot ce vedem –auzim- simtim- gândim. Iar Sorrentino are această putere de a crea magia, infiltrându-se în mintea şi simţirea spectatorului pe care ajunge să o subjuge cu aceasta creaţie de un sincretism fără cusur..
Sorrentino, cunoscut pentru stilul său vizual opulent și narativul introspectiv, amprentează distinctiv și această producție, căreia – pe alocuri – îi ataşează şi un touch de auto-parodie abia sesizabilă.
Celeste Dalla Porta – ce debutează cu acest film- este uimitoare cu frumuseţea, carisma și prezența sa captivantă, ce reuşeşte să imprime complexitate personajului. In plus ne bucurăm să îl vedem într-un rol secundar notabil, pe Gary Oldman, care îl interpretează pe scriitorul american John Cheever, adăugând o notă de profunzime narativului.
„Parthenope” a avut premiera mondială la ultima ediţie a Festivalul de Film de la Cannes, unde a fost întâmpinat cu ovații de nouă minute și jumătate. Cât despre recenzii – ele au fost mixte, filmul fiind însă lăudat pentru cinematografia să impresionantă, datorată directorului de imagine Daria D’Antonio, care a colaborat anterior cu Sorrentino şi la „The Hand of God”.
Operă cinematografică remarcabilă, Parthenope îmbină estetica luxuriantă cu explorarea introspectivă a unor teme precum frumusețea, tinerețea și complexitatea identității, oferind o experiență vizuală și emoțională profundă, caracteristică stilului inconfundabil al lui Sorrentino.
Radiotopic 