Bieff

Family Ties: Love Bonds or Prison Bars?

Competiția internațională

Într-o sală arhiplină, cu o atmosferă de fiesta cinematografică a început competiția internațională. Țin să spun că scurtmetrajele, ca gen, mi se par deosebit de ofertante, pentru că îți dau posibilitatea să condensezi un subiect, să-l ataci, să-l atingi și să-ți oferi șansa de a lucra cu o parte din el, rămânând întotdeauna material pentru abordări ulterioare.Dacă subiectul este o obsesie, se poate materializa într-o miniserie care, la o adică, având un liant bun, e posibil să se tranforme într-un film. Q.E.D.!

Așadar “bombonițele” experimentale ale serii au fost inegale valoric, dar fresh în abordare și neîndoielnic competiția are un soi de “unitate” în această vastă diversitate.

bieff2014-thisisnow1_0

THIS IS NOW – Din punctual meu de vedere s-a detașat clar filmul suedezului Anders Jedenfors, de un tragism nedisimulat, în aceeași linie stilistică precum Amour al lui Michael Haneke cu Jean-Louis Trintignant și Emmanuelle Riva sau Et si on vivait tous ensemble? al lui Stephane Robelin- cu Jane Fonda, Pierre Richard și Geraldine Chaplin.

Este ca o pastila amară pe care vom ajunge toți să o luăm, fără excepție , pentru că bătrânețea nu iartă pe nimeni. This Is Now al lui Jedenfors condensează în cele 10 minute câteva mesaje sfâșietoare ale unor bătrâni rămași singuri dupa dispariția partenerului de viață, cu o încărcătură de un tragism tulburător, suprapunând unor imagini uneori aproape împietrite, lamento-ul personajelor, tragedia interioară a unei vieți pustiite în lipsa celuilalt, un strigăt de durere și neputință agonizant, ca o ultimă gură de aer înaintea sfârșitului. Foarte inspirată modalitatea de filmare, clar-obscurul este manipulat cu abilitate, Anders Jedenfors părând să aiba reale abilități regizorale, sensibilitate, profunzime și viziune care să îl scoată din anonimat.

1375265307carousel--2-resize-375x210

CAROUSEL al lui Jorge Quintela, filmul care a deschis seara, este un monolog amar-amuzant al unui bătrân care își vede viața, nu secvențial – cum ne-am aștepta văzând unicul cadru al filmului cu figura lui peste care se suprapune imaginea unui carusel în mișcare – ci punctual, discursul lui fiind o fugă din monotonia unei vieți redundante, descentrat pe o problema minoră: tocana. Dincolo de pledoaria hilară pentru o existență fără tocană, rămâne panseul tragic asupra vieții irelevante, căreia nu i se găsește salvarea decât într-o nouă aventură, cu o altă bucătareasă, într-un alt cadru și, evident, cu o nouă tocană!

The-White-Roses

THE WHITE ROSES al tânărului regizor portughez Diogo Costa Amarante este o peliculă cu un scenariu închegat, foarte ofertant, care pune într-un registru interesant problema identității componenților unei familii din care mama – elementul principal și liantu l- a dispărut. În absența ei, cele două surori și fratele lor, încearcă fiecare să-și adjudece atenția tatălui, prin mijloace deviante, transformându-se într-o adevarată competiție în care nu există limite și în care pedala de accelerație este iubirea tatălui pentru soția dispărută, pe care copiii vor să o transfere fiecare asupra lui, substituindu-se mamei prin orice mijloace. Simultan cu această luptă internă, fiecare membru al familiei procesează durerea în felul lui, percepe realitatea prin acest filtru și abordează viața prin prisma acestei obsesii. Este drama unei familii a cărei existență colectivă devine irațională, odată trunchiată. Relevant modul în care sunt atașate inserturile, sugestia pe care o aduce suprapunerea religiei ca salvare din marasmul interior al unei vieţi vidate de iubire.

After

AFTER al regizoarei elvețiene Pauline Julier este o meditație amară asupra tinereții aventuroase, ilogice și frivole a unei generații, care odată ajunsă la maturitate își inventariază abordarea superficială a vieții trecute, întrebându-se retoric cum anume ar putea prelua prerogativele de părinți în condițiile în care au sfidat, au negat și apoi au clamat autoritatea parentală în adolescență și tinerețe. Morala este una care încape perfect în zicala „mortul de la groapă nu se mai dezgroapă”, amendată de regretul de a nu fi înțeles la timp ce înseamnă familia, responsabilitatea, respectul pentru ce ai prin efortul altora și crezi că ți se cuvine. Cadrele finale cu un cer pictural, împietrit, care aparent nu dă speranțe prin imuabilitatea lui,  dar care este, în fapt, izbăvirea, ieșirea din limită, descătușarea.

Allweneed

ALL YOU NEED IS SLAVES al columbianului prin naștere Luis Nieto, deopotrivă pictor, animator, designer, regizor, artist grafic, ne prezintă nu doar o extraordinară versatilitate artistică într-un colaj suprarealist, dar și un eseu deosebit de alert asupra depersonalizării prin sex,văzute prin prisma teoriei freudiene, un caleidoscop al subconștientului secvențial subjugat, în care părțile nu se pot coagula să reîntregească totul. Interesantă viziune, alertă, foarte bine susținută de coloana sonoră împănată cu sunete acute, guturale, toate sexuale, la limita suportabilității, de mare impact.

that-has-been-bothering-me-the-whole-time

THAT HAS BEEN BOTHERING ME THE WHOLE TIME, filmul iranianului naturalizat în Austria, Arash T. Riahi, mi-a captat atenția prin problematica acută adusă în discuție – condiția femeii musulmane – dar și prin viziunea coregrafică peste care se suprapune sugestia vizuală și auditivă. Pelicula are o abordare graduală, care mai întâi propune și introduce în convenție, crește tensiunea prin dinamică și formă, pune în prim plan tematica și o acutizează uzând de toate mijloacele exprimării artistice, pentru ca în final să ne aducă, prin moartea simbolică tot suspendată de o frânghie, la ieșirea din convenție, izbăvirea din existența încorsetată de cutumele arhaice ale lumii musulmane și salvarea care rezidă în emanciparea și scuturarea de prejudecăți a femeii. Este un manifest politic, fără menajamente, dur aproape, un strigăt de dorință a eliberării.

bieff2014-poster-thetree

THE TREE în regia lui Mihai Sofronea este un eseu îndrăzneț din planuri detaliu și planuri ansamblu asupra unei teme atât de dezbătute: moartea asumată ca sinucidere. Povestea retroversă este pictată în câteva cadre aproape fotografice, care narează minimalist o dramă și o răzbunare. Cel rămas cu durerea dispariției jumătății nu vrea să- și asume lipsa celuilalt decât vindicativ, tăiând copacul a cărui ramură a servit drept suport fizic al sinuciderii. Un film frust, care nu menajează, care nu dă soluții și nici nu propune o modalitate de coabitare cu durerea.Tot ce aduce este un fel de acțiune radicală, postumă, care interior încearcă să contrabalanseze pierderea printr-un exercițiu exterior de imagine periat la maximum și redus drastic pentru a sublinia povestea în sine.

bieff2014-thistimelast1

THIS TIME LAST YEAR al regizoarei Ana Maria Savin spune o poveste veche și răsabordată a două fete legate printr-o prietenie indestructibilă în care intervine un băiat. Cum gestionezi o relație de dipol în care apare și o altă persoană care sparge întregul? Te adaptezi- și asta e prima fază, sau anihilezi intrusul și asta e rezoluția finală. Un demers cinematografic cu o abordare de Blair Witch Project, în care contează esența, nu aparența, un thrilleraș care deși nu inovează, are “un ceva” special pe care îl aduc actorii Ana-Maria Preduț, Tatiana Moise și Andrei Ion, și nonșalanța cu care curge narațiunea de jurnal.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s