Artmania Festival 2025
Sunt momente în viață care nu se cer, nu se caută, nu se planifică. Vin singure, exact când trebuie. Așa a fost seara în care Extreme a urcat pentru prima dată pe o scenă românească –la Artmania Festival.
După patru zile (începând de miercuri la București la Arenele Romane) în care chitara a fost regină absolută – cu titani ca Satriani și Vai, apoi vineri cu Petrucci – am crezut că am auzit tot ce se putea auzi. Și totuși, Nuno Bettencourt a fost revelația. Cel pe care îl pândisem, așteptasem, poate chiar invocasem, a apărut ca o explozie tăcută. Nu cu fanfară. Cu foc.
Citește mai mult: EXTREME- Dansul decadent al unei revelații liveDacă pe ceilalți trei îi cunoscusem, îi ascultasem în soundcheck-uri, îi intervievasem în tihnă, Nuno era singurul care rămăsese doar în mitologie. Însă mitul a devenit carne, sunet și lumină pe 26 iulie.
La fel cum, cu 25 de ani în urmă, soarta mi l-a adus în interviu pe Steve Vai printr-o conjuncție rară de nume și viziuni (Dorian Ciubuc, Minel Stoica), în 2025 soarta și Artmania au făcut din nou ce știu mai bine: au livrat miracolul.
Photo by Mihai Vasilescu
Dream Theater a fost o întoarcere la echilibru – mașinăria a fost, în sfârșit, completă din nou prin ”montarea” motorului original-Mike Portnoy. O trecere în revistă a complexității, o repetiție perfectă pentru inimile obișnuite cu poliritmii și cerebralitate. A patra oară pentru mine – și, probabil, ultima. Dar suficient.
🎸 Extreme însă… a fost prima oară. Și poate tocmai de aceea, a fost și desăvârșită.
Au început cu „It’s a Monster”, iar scena a devenit brusc o sală de repetiție intimă. Apoi a venit „Decadence Dance”, și Nuno și-a dezlănțuit chitara ca pe o armă vie: funk, groove, metal, explozie.
Gary Cherone – un frontman într-o continuă revoluție corporală – a transformat fiecare vers în gest, fiecare pauză în mișcare. Nu aveau nevoie de backing vocals. Cei trei – Nuno, Gary și Pat – erau corul perfect al unei trupe sincere.
🔊 Și apoi… acel solo. „Get the Funk Out”. Brian May avea dreptate:
”Dacă ești chitarist și n-ai o urmă de lacrimă în colțul ochiului când auzi ce face, atunci nu știu ce te mai poate mișca. Pentru mine, acest solo e chintesența a ceea ce ar trebui să fie un moment capturat din concert — un fulger de sinceritate.
Astfel de solo-uri nu se nasc în fiecare zi. Sunt rarități. Magii. Și acest solo… e cu adevărat uimitor.
Îl așez, fără ezitare, alături de orice capodoperă a genului — da, chiar și de solo-ul lui Hendrix din „All Along The Watchtower”, care pentru mulți e un vârf de neclintit. Ambele au acea calitate unică: o voce care spune același adevăr în mii de limbi, fiecare notă o variație a unei emoții profunde.”
„Flight of the Wounded Bumblebee” – văzută pe YouTube e tehnică. Văzută la 30 de metri – e magie.
„More Than Words” – balada care a învățat o generație să iubească doar cu două voci și o chitară.
„Midnight Express” – o piesă care respiră Bach printr-o distorsiune subtilă.
Înainte de „Banshee”, Nuno a oferit un moment de reverență: un tribut discret pentru femeile din public, o aluzie a capella la „Fat Bottom Girls” de la Queen, apoi, la final, ca o umbră muzicală – câteva măsuri din „I Don’t Know” de la Ozzy Osbourne.
Un gest. Un semn. O lecție de respect față de cei care au fost, față de cei care ascultă. Lucru pe care nici Satriani, nici Vai nu l-au făcut. Și nu înțeleg de ce.
Gary a fost un vârtej: a dansat, s-a strecurat printre platforme, s-a jucat cu stativul de microfon, nu ca Freddie, ci ca un actor într-o piesă fără replici scrise. Fără playback. Doar adevăr.
Iar Nuno…
Nu este doar un chitarist. Este un arhitect de emoții. Fiecare notă are greutate. Fiecare pauză – sens. Ceea ce face el nu ține de dexteritate, ci de transfigurare. Nu mai știi unde se termină corpul lui și unde începe instrumentul.
Sunetul capătă formă. Pasiunea, durerea, entuziasmul – toate se citesc pe chipul său. Nu este spectacol. Este confesiune.
Albumul „Six” nu este doar un comeback, ci o renaștere. Extreme nu e o trupă cu un trecut glorios, ci cu un prezent viu și un viitor deschis. De la „Rise” la „Other Side of the Rainbow”, noile compoziții nu doar completează, ci ridică ștacheta rockului modern.
Am fost acolo. Am simțit. Am trăit. Am tremurat.
Iar dacă a fost pentru prima și ultima dată când i-am văzut… atunci a fost suficient. Dar dacă soarta va face să mai fie o dată – voi fi pregătit. Poate mai puțin emoționat. Poate mai liniștit. Dar niciodată mai puțin extrem.
Extreme nu e o trupă de văzut prin ecrane. E o trupă de simțit. La marginea scenei. Cu inima bătând în contratimp cu toba mare.
Radiotopic 